Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Birja se mișca atît de încet, că Vasilica i-a spus muscalului să se oprească, fiindcă voia să se dea jos. Ajunsese aproape de strada ei. Muscalul părea beat, deși se lăuda că e scapete și că, prin urmare, nu se atingea de băutură, la fel cum cum nu se atingea nici de femei, fiindcă era castrat. Vasilica mai umblase în birjele unor muscali scapeți și i se părea că miroseau a băutură. Dar măcar își țineau caii la trap mărunt. Or acest Dimitri părea că se întrecuse cu băutura. O privea cu ochi tulburi și de-abia mai vorbea într-o românească pe care nici treaz n-o știa prea bine. Pînă și calul lui părea dezorientat, de parcă Dimitri îi dăduse și lui Ivanușca al lui ceva de băut.
Moașa a sărit din birjă și a pornit cu pași iuți spre casă. Îi era foame, căci pe unde fusese nu primise decît pahare de vin și păhărele de țuică, fără măcar o gustare lîngă ele. Și cînd să treacă de gardul cel lung al lui Marin Coțoiu, tîmplarul de era pe front, o oprește la poartă Coțoaica. Frumușică și înfiptă, madam Coțoiu n-avea în gazdă militari străini, dar prin mahala se zicea își găsise și ea pe careva ce o făcea să-și pună coada pe spinare, ca pisicile în călduri, de cînd bărbatul ei era pe front. Lenuța i-a zis în șoaptă să intre la ea în curte, că avea să-i spună ceva. Vasilica i-a dat Coțoaicei geanta ei pîntecoasă și grea să i-o ducă pînă în casă și, după cît de iute se mișca nevasta tîmplarului, o încerca bănuiala că Lenuța rămăsese grea cu careva din cartier.
Cînd au ajuns în casă, Coțoaica a dus-o într-o încăpere unde îi pusese ceva de mîncare pe masă. Puțină pîine, o bucată de brînză și cîteva roșii netăiate. Moașa s-a așezat la masă și, pînă să deschidă Lenuța gura, și-a rupt o bucată de pîine și și-a tăiat o felie din brînza de pe masă, așteptînd s-o audă pe Coțoaica cum s-a trezit însărcinată de cine știe cine din cartier. Or, nevasta tîmplarului i-a tăiat roșiile în felii și a așteptat-o să mănînce. Apoi i-a spus că primise o scrisoare de la al ei. Vasilica, pățită, a întrebat-o cine era acela. „Marin al meu, coană moașă!” – și i-a pus scrisoarea pe masă. Înainte de a-și arunca ochii pe scrisoare, moașa a întrebat-o dacă nu cumva o pățise cu careva și i-a zis că ea n-o s-o dea de gol, dar să-i spună de cît timp nu mai era la perioadă. Coțoaica, tinerică, frumușică, i-a zis moașei că ea nu era una din alea. Păi, atunci de ce o chemase în casă, a întrebat-o Vasilica, cu gîndul la mîncarea care o aștepta la ea în bucătărie. Lenuța i-a mărturisit în lacrimi că nu știa să citească și că nu voia să se afle prin mahala că ea, nevastă de tîmplar cu pretenții, nu știa nici măcar să buchisească. De-abia atunci moașa și-a pus țvicărul pe nas și a luat scrisoarea la cercetat.
„Scumpă Lenuțo,
Te anunț că sînt viu și nevătămat. Cu ajutorul lui Dumnezeu n-am fost nici rănit, nici bolnav pînă azi, ceea ce mă rog la El să mă țină tot așa. Aici la Mărășești de sîntem campați au murit mulți camarazi. A fost o luptă care n-am cum să-ți spun cît de rea a fost. După ce s-a terminat, domnul căpitan ne-a zis că am cîștigat. Așa o fi, dar eu nu știu ce-or fi făcut camarazii ce nu-i vedeam, că a fost luptă mare. Dar totuși nu ne-am lăsat, cum am putut și noi. Așa că poate că i-am dovedit pe nemți. Vom vedea. Să știi că gîndul meu a fost la tine, ca toată vremea de cînd sînt la război, ceea ce nădăjduiesc că și tu la București ești cu gîndul la mine, ca să-mi dai puteri aici și fără alte nebuneli femeiești care am mai auzit că se întîmplă.
Al tău iubitor bărbat, sergent Marin Coțoiu”
Lenuța dădea din cap înlăcrimată de fericire după fiecare cuvînt din scrisoarea scrisă cu creionul, pe care îl descifra moașa. Pînă să fie luat pe front, Marin al ei nu era bisericos și pe Cel de Sus îl pomenea doar cu vorbe proaste, măcar că știa carte. Dar uite că El, Slăvitul, nu s-a uitat la vorbele lui Marin, de le zicea la supărare. A citit în sufletul lui că era om bun. Dar cum s-o bănuiască el că își făcea de cap, ca altele, cînd ea număra zilele de cînd el plecase de acasă?
Moașa i-a răspuns că, din cîte înțelegea ea, Coțoiu n-o gelozea; îi zicea doar să nu calce strîmb, ca altele. „Păi, cînd eu nu mă mîngîi decît cu gîndul la el, să-i treacă lui prin cap că eu mă las ademenită de carevașilea?” Vasilica i-a zis că bine face, apoi a sfătuit-o ca, atunci cînd se mîngîie cu gîndul la bărbatul ei, mai întîi să se spele pe mîini, ca să nu pățească alte alea.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
