Tiberiu se lungise la pahar cu niște amici patrioți, în casa popii Nițu. Își găsise și el ceva de făcut pînă pe la miezul nopții! – se gîndise moașa. Tiberiu se întorsese acasă supărat. Vasilica nu-l așteptase. O doborîse somnul. Totuși, îl auzise vorbind singur în timp ce se dezbrăca la lumina candelei, ca să se întindă în pat lîngă ea. Moașa se întorsese cu spatele, ca să nu-i vină vreun gînd conjugal lui Tiberiu. Dar apucase să-l audă cum îl înjura, cam încleiat la vorbă, pe domnul bătrîn, Ioan Slavici.
De dimineață, la masă, Vasilica l-a întrebat pe Tiberiu, care era cam mototolit la față și bea apă în tăcere, cu o sete năucă, de-aia ca după chef, ce-i cășunase pe săracul domn Slavici. Soțul ei, care pînă atunci nu deschisese gura decît ca să bea apă, i-a spus că domnul Slavici trădase țara. Scria la o gazetă care apărea pe bani nemțești și le mai și cînta în strună ocupanților.
Nici Vasilicăi nu-i plăcea ce făcea acum la București domnul scriitor, dar nu oricine putea să-l judece. Nu făcuse Ioan Slavici pușcărie la Budapesta pentru că scrisese că Ardealul trebuia să se unească cu Regatul României? Și nu scrisese el la gazete, pînă să înceapă războiul, că România trebuia să se alieze cu nemții, ca să-i convingă că Ardealul trebuia să treacă de la unguri la români?
Așa era, i-a răspuns Tiberiu încă șifonat, dar ce te faci că domnul Slavici, ardelean de-al nostru, s-a dat cu ocupanții? Aici, nici Vasilica nu mai știa ce să zică. Căci și cucoanele la care se ducea să le cerceteze de boli și de sarcinile lor misterioase erau de părere – dacă atingeau subiectul, pînă se dezbrăcau sau după aceea, cînd Vasilica le spunea ce și cum, ca moașă pricepută și la boli femeiești – că domnul Slavici nu mai era ce fusese în tinerețe.
Cînd însă Tiberiu i-a spus că se lungise la vorbă cu patrioții, ca să hotărască la vot dacă domnul Slavici trebuia trecut pe lista trădătorilor, și fusese trecut cu vot majoritar pe această listă, pe Vasilica au apucat-o dracii. Cine era Tiberiu și cine erau amicii lui ca să facă liste ale trădării? „Noi sîntem glasul țării!”, i-a răspuns soțul ei, încă răgușit după cheful prelungit de la popa Nițu.
Chiar dacă de obicei nu se băga în politică, moașa l-a sfătuit ritos pe Tiberiu să se astîmpere. Căci așa cum el făcea liste cu trădătorii de țară, era posibil ca și alții să facă liste cu cei care întocmeau asemenea liste și pe care să le ducă la comendatura nemțească. Atunci i-a zis Tiberiu că ea era pe mînă cu nemții, care-i dăduseră liber să meargă cu birja, chiar dacă nu-și făcea decît treaba ei de moașă, și că la un caz de ceva, el avea s-o apere de acuzațiile acestei complicități.
În dimineața aceea s-a rupt ceva între ei doi, și rupt avea să rămînă. Chiar dacă mai apoi Tiberiu i-a explicat că vorbele astea nu veneau din gîndirea lui, ci din aceea a patrioților cu care stătea la discuții. Vasilica recunoștea că, de cînd veniseră la București și Tiberiu nu-și găsea de muncă de atîția ani, nici ea nu se mai uita la el ca înainte. Dar niciodată nu-i scosese ochii pentru asta. Însă se mai gîndea din cînd în cînd, cu ciudă, că bărbatul ei, ditamai institutorul, nu era în stare să-și facă un rost cu pregătirea lui în orașul marilor lor nădejdi. Vasilica își aducea aminte că, pe drumul spre București, Tiberiu îi spunea că-l aștepta o mare carieră și că să stea liniștită, el avea să aibă grijă de ea și de copii pînă își va găsi și ea ceva de lucru.
Ce se alesese însă din iubirea lor, cu care plecaseră din sat, cu căruțele, pe cînd ea îl întreba temătoare pe Tiberiu ce avea să se întîmple cu ei în Regat? În dimineața aceea, Vasilica era cît pe-aci să-i spună lui Tibi că, dacă el era de acord cu amicii lui din Cișmigiu, să se ducă la ei să le ceară bani de buzunar. Dar din schimburile lor de priviri de la micul dejun, moașei i s-a făcut milă de Tiberiu. Lui nu-i mai rămăseseră decît principiile de cînd ajunsese în București. Așa că, dacă el și amicii lui din Cișmigiu credeau că trebuia să-l condamne pe domnul Slavici, ce era să-i spună ca să-l trezească? Că domnul Slavici, orice ar fi făcut, rămînea tot Ioan Slavici, cu bunele și cu relele sale, în timp ce el nu era decît un institutor care de atîția ani nu-și găsea o slujbă în București?
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
