Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
„Vive La France!”, atît strigase negustorul Palamar la cafeneaua din centru unde-și făcea veacul, citind ziarele, cînd nu venea să se întîlnească în Cișmigiu cu patrioții. Domnul Palamar consuma rom, dar cu măsură. Ca dovadă că nu strigase decît o singură dată. Se ridicase de pe scaun și-și înălțase paharul a toast către ceilalți din cafenea, care s-au făcut că nu-l aud. „Țară de lași…”, a mai zis apoi domnul Palamar dezolat. Era singur la masă. Spre seară, cînd a ieșit din cafenea, l-a înhățat o patrulă nemțească și cîteva zile nu s-a mai știut nimic de el.
Îl pîrîse careva dintre clienții cafenelei, s-au gîndit patrioții. Avocatul Mailat s-a dus să se intereseze de el la Comendatura germană. Un locotenent grăsuliu i-a zis ironic-politicos: „Noi, domnule, nu ținem socoteala bețivilor din București care nu-și mai găsesc drumul spre casă”. Avocatul nu s-a lăsat. I-a făcut o vizită-fulger domnului Marghiloman ca să-i spună că distinsul negustor Palamar fusese ridicat de nemți de pe stradă.
Premierul aflase dinainte ce pățise negustorul. I-a promis lui Mailat că va protesta, dar apoi, mohorît, i-a spus că și domnul Palamar prea se expusese! „Nu-i întărîți pe ocupanți, cu «Vive La France», cînd se știe că la Iași e Comisiunea militară franceză a lui Berthelot.” Și premierul era de părere că pe bietul negustor îl pîrîse, de frica nemților, careva dintre clienții cafenelei. „Sau vreun nenorocit de chelner plătit”, adăugase sceptic Marghiloman.
Cînd s-a auzit că domnul Palamar s-a întors acasă, bătut, dar cît de cît pe picioarele lui, Tiberiu s-a dus la ziarul domnului Costică Stere să se plîngă de abuzurile nemților. Își pregătise un mic discurs, dar n-a avut cui să-l țină. Domnul Stere plecase tiptil la Chișinău, unde cică se punea la cale unirea Basarabiei cu patria. Cu care patrie? – s-a întrebat institutorul, îndreptîndu-se amărît spre casă. Cu asta ocupată de nemți? Cu aia de la Iași?!
Cum mai avea mult de mers pînă la el în mahala, Tiberiu a intrat într-o cîrciumă, că începuseră să-l doară picioarele de atîta umblat. A cerut o ciorbă și un țoi de țuică. Se simțea umilit și de prisos. Patria n-avea nevoie de el și, în ultima vreme, Vasilica îi dăduse și ea niscaiva semne că nu-l mai ținea la mare preț. Negustorul Palamar, măcar, de nu-i mai mergeau afacerile de cînd intraseră nemții și ungurii și bulgarii și turcii în țară și aproape că sărăcise, că începuse să intre și în cheagul treburilor sale, avusese snagă să le-o zică nemților, chiar dacă nu tocmai în față. Adevărat era că pățise ce pățise, dar avusese curaj Palamar ăsta, în ditamai orașul unde nu mai sufla nimeni, de frică.
Ciorba era o zeamă chioară acrită cu corcodușe, în care pluteau cîteva boabe de fasole, încît, după ce a gustat din ea, Tiberiu a pus lingura deoparte. A dat pe gît ce mai rămăsese în țoiul cu țuică, și ea îndoită cu apă. Apoi a luat-o încet pe Calea Griviței. Bărbați în uniforme militare, care vorbeau tare între ei, ceferiști tăcuți, femei singure, cu ocupații îndoielnice, după mersul lor leneș, sau cîte două-trei, mergînd cu capul în pămînt și șoptindu-și de-ale lor. Dinspre Gara de Nord veneau valuri de fum ale locomotivelor. Tiberiu se uita cu ură la birjele care treceau pe lîngă el. De-aia venise el la București? Ca să-l umilească și aici oamenii împăratului, ca în Ardeal? Ba chiar mai rău decît acolo! Și dacă se ducea acasă, ce-l aștepta? Să se uite lung și cu milă Vasilica la el, că nu e în stare să-și găsească o slujbă și să-l întrebe dimineața de cîți bani de buzunar are nevoie? Iar seara să-i spună, maternal, s-o lase mai ușor cu întîlnirile lui din Cișmigiu, ca să nu pună nemții ochii pe el?
Cînd a ajuns acasă, Tiberiu s-a dus întins spre latrina din fundul curții. Dar cum nu mai era în stare să se țină pînă acolo, s-a oprit între doi caiși, stropindu-l năvalnic pe unul dintre ei. Apoi s-a întins pe iarbă, cu fața în sus, ca atunci cînd era mic. S-a uitat un timp spre cerul amurgului și, ca să nu-l vadă copiii, a intrat în casă. Îi era foame, dar n-avea chef să mănînce. S-a așezat îmbrăcat pe pat, cu ochii în tavan. Se făcuse de mult întuneric și începuseră să se audă ciuvicile cînd Vasilica a ajuns acasă. Mirosea a băutură, ca de obicei. Era trasă la față de oboseală și de foame și, cînd slujnica le-a pus de mîncare, după ce a mîncat nițel, Vasilica l-a anunțat că domnul Palamar își luase zilele. Îl găsise nevasta lui în podul casei, spînzurat, cică de rușine că el, negustor respectat, fusese bătut patru zile la rînd la Comendatura germană, pentru că încercase să stîrnească rebeliune printre civili.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
