Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Valetul domnului Marghiloman a venit în persoană să-i anunțe pe patrioți, în Cișmigiu, două chestiuni. Domnul premier, despre care gurile rele susțineau că se vînduse nemților, fusese la Chișinău, unde Sfatul Țării votase că Basarabia trebuia să se unească cu Regatul României. Domnul premier primise, de la Iași, acordul lui Vodă pentru această misie oficială. De asemenea, domnul Costică Stere, proprietarul ziarului Lumina, fusese ales în Sfatul Țării de la Chișinău, ca patriot și om învățat ce era. Cu toate că, prin București, domnul Stere era acuzat că pactizase cu ocupanții de către persoane care nu se pricepeau la politică și răspîndeau zvonuri prostești.
Cînd avocatul Mailat a dat să-l întrerupă pe omul lui Marghiloman, acesta i-a făcut semn că nu terminase. Nemții puseseră ochii pe ei, așa că, după părerea domnului premier, patrioții ar fi trebuit să-și găsească alt loc de întîlnire, dacă nu voiau să aibă aceeași soartă ca negustorul Palamar, Dumnezeu să-l ierte. Și în nici un caz să nu se mai ducă toți să conspire prin berării! Cîrciumile au urechi nebănuite, ceea ce niște oameni ca ei ar fi trebuit să știe. Și, dacă nu știau, le spunea el. De la înălțimea staturii sale, valetul le-a mai zis că nemții nu voiau scandal, dar le ajungea că la Berlin se întruneau nemulțumiți de tot soiul, care „nu înțelegeau mersul războiului” și pe care Poliția îi trata cu o suspectă blîndețe. Într-o țară ocupată puteau lua alte măsuri, mai aspre decît la ei acasă, unde civili zăpăciți de nebunia din Rusia ar fi vrut să facă și ei o revoluție. Apoi valetul s-a uitat întrebător la avocat și la ceilalți. Mailat i-a spus că patrioții nu se temeau de samavolniciile nemțești. Dar dacă nu se mai puteau întîlni în Cișmigiu, ca să n-o pățească, unde, păcatelor, să se ducă?
Poate că la Bellu, i-a răspuns cît se poate de serios valetul, deși nici acolo nu era sigur, căci prin Poliție erau cozi de topor care dădeau raportul la Comandamentul German sau se duceau la Capșa, unde se adunau bulgarii.
Tiberiu a simțit că trebuia să ia cuvîntul: dar la Sfînta Vineri, cimitir mai fără pretenții?! Valetul s-a uitat lung la el, de parcă l-ar fi cunoscut, dar nu știa de unde să-l ia. Nu era bărbatul doamnei moașe Vasilica?! Tiberiu i s-a recomandat, ca și cum nu l-ar fi auzit. Omul lui Marghiloman a insistat: soțul doamnei Vasilica, moașa? „Doamna Vasilica e soția mea!”, a precizat Tiberiu. Valetul i-a spus să nu se bizuie prea mult pe asta, chiar dacă distinsa lui doamnă avea o frumoasă reputație și printre ofițerii Comandamentului German pe care-i vindeca de una și de alta. Tiberiu, să leșine! Cu siguranță că omul premierului se înșela; nemții aveau doctorii lor, cu care veniseră aici! Valetul s-a uitat din nou lung la el, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar se abținea. Doar că l-a prevenit că, dacă n-ar fi fost doamna lui, ar fi avut și el aceeași soartă nenorocită ca răposatul domn Palamar. După care le-a spus din nou tuturor celor de față, optsprezece persoane, că domnul Marghiloman n-avea cum să-i scape, la un caz de Doamne, ferește, dar că îi sfătuia să-și reconsidere pozițiunea despre Consiliul de Miniștri și despre domnul Costică Stere către cunoscuții lor din București. Și, ca să-i facă pe plac și lui Tiberiu, a adăugat că poate ei ar fi putut să se întîlnească la Cimitirul Sfînta Vineri, undeva pe lîngă capelă, unde se strîngea lumea în zilele cu înmormîntări și în zilele de pomenire a morților.
Cînd a ajuns acasă, Tiberiu s-a dus direct la dulapul cu sticle de vin și cu băuturi spirtoase pe care le aducea Vasilica de pe urma consultațiilor ei. Le-a spus copiilor să nu-l bată la cap, fiindcă avea treburi mai serioase de făcut. Și-a ales o sticlă de țuică galbenă, de la cîmpie, mai tare decît celelalte deschise la culoare, și s-a dus cu ea în dormitor. Și-a aprins o țigară, apoi a luat o gură de țuică. I se părea apă chioară față de horinca alambicurilor clandestine din Ardeal. Tiberiu știa însă cît de parșivă era țuica asta, care aici, la București, se bea din țoiuri, nu din păhăruțele destinate horincii țepene din Ardeal.
Pînă în ziua aceea, Tiberiu își închipuise că-și găsise de unul singur un rost în București, cu întîlnirile lui cu căuzașii din Cișmigiu, chiar dacă nu aducea nici un ban în casă. El era, măcar, cel ce ținea în secret steagul sus în Bucureștiul ocupat. Cînd Vasilica a ajuns acasă, a întrebat-o, cam îngălat la vorbă, dacă ea se ocupa și de tratarea nemților, ocupanții, de boli rușinoase. Obosită, moașa i-a spus că din nou băuse prea mult. Apoi l-a mîngîiat pe frunte și a încuiat ușa dormitorului, ca să nu intre copiii peste ei. S-a dezbrăcat și l-a ajutat și pe el să-și scoată hainele, așa cum n-o mai făcuseră de multă vreme.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
Nu pune nimeni in Ardeal nume de Vasilica unei fete.
Totusi a mai pus.