Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Începuse o ploaie țîrîită, ca de toamnă. Patrioții mai prevăzători își luaseră umbrelele, dar orișicît, să stai în Cișmigiu pe ploaie ar fi bătut la ochi, mai ales într-un conclav de umbrele. Cel mai cuminte era să amîne discuțiile, a zis avocatul Mailat. Dar tot el a spus avîntat – obicei din tribunale! – că se întîmplă evenimente e-po-cale ce trebuie dezbătute de urgență.
Tiberiu a propus să se mute la o berărie, ceea ce s-a pus la vot și s-a acceptat în unanimitate. Partea proastă cu berăriile din centru era că patrioții ar fi putut da nas în nas cu subofițerii ocupanților, cărora gradul nu le îngăduia să se ducă la cîrciumile selecte de le frecventa ofițerimea. Avocatul, isteț, le-a spus celor temători că mai sigură era o întîlnire printre inamici, la berărie, chiar dacă în principiu nu se cădea ca ei să se amestece prin cîrciumi cu nemții și cu ceilalți, ejusdem farinae, care încălecaseră Bucureștiul. Tiberiu le-a tradus celor nedumeriți de cele două vorbe enigmatice ale lui Mailat că asta voia să însemne plutonierii austrieci, unguri, bulgari și turci, care nici ei n-aveau voie să pătrundă în restaurantele ofițerimii.
N-au plecat în grup, să nu bată la ochi. O jumătate de oră mai tîrziu s-au reunit, unul cîte unul, la o berărie unde leneveau cîțiva nemți, mai la fereală, cu halbele pe masă și cu ziarul lor între ei. Patrioții stabiliseră în parc să nu unească mai multe mese, ci să stea cîte cinci la trei mese diferite și să nu înceapă să discute imediat și în grup, ci puțin cîte puțin, ca la o halbă de bere.
Un chelner urduros le-a adus niște farfurioare cu hamsii sărate, să aibă domnii plăcere. Apoi a venit cu halbele de la tejghea. Berea era acceptabilă, a observat Tiberiu, după care avocatul Mailat a luat cuvîntul, ca de obicei, prezentînd situația: Basarabia se unise alaltăieri cu țara! Domnul Marghiloman, premierul, fusese prezent la Chișinău, primit cu onoruri. După care se oprise la Iași, unde se întîlnise cu politicienii refugiați, ceea ce însemna că domnul Marghiloman era de conivență cu Tronul. De ce nu se dusese însă Regele la Chișinău? Sau măcar Brătianu? Nota bene: domnul Costică Stere, proprietarul ziarului Lumina, care cam începuse să le cînte în strună la București nemților, fusese ales în Sfatul Țării de la Chișinău.
Subofițerii de la masa din colț trăncăneau amestecat: despre femei și despre solda care li se părea cam mică. Dar decît pe front, cu soldă mare… Tiberiu trebuia să-i țină sub observație. Totuși a intervenit. Dar dacă premierul și domnul Stere erau de conivență și cu nemții? Mailat, mestecînd o hamsie: „Certamente!”. Tiberiu: „Și Tronul o ști?!”. Mailat: ”Probabilisim!”. La masa lui Tiberiu s-au ciocnit halbele, în timp ce la masa avocatului patrioții își aprindeau țigările. La cea de-a treia masă, pe care o prezida doctorul Popescu, cel ce făcuse strălucite studii în Franța și care, uneori, se întreba de ce se întorsese în țară, în loc să rămînă medic la Paris, opiniile erau împărțite. Adică doctorul era convins că această afacere n-avea și aprobul Franței, chiar dacă generalul Berthelot șeful misiunii franceze, nu se ocupa numai de reorganizarea armatei române, ci mai făcea și politică la Iași. Trei dintre comesenii doctorului nu erau, pentru prima oară, de aceeași părere cu el. Franța va fi de partea noastră! Căci bolșevicii, or fi fost ei republicani, dar trădaseră Antanta, cu pacea lor separată cu nemții, ceea ce francezii n-aveau cum să le ierte.
Nemții de la masa din fund începuseră să-și arate unii altora poze de familie, pe care le scoteau oftînd din portofele. Tiberiu, care ar fi vrut să participe mai activ la discuție, se gîndea că inamicul ar fi putut oricînd să-și aducă aminte ce căuta aici, așa că nu-i slăbea pe nemți din ochi și din urechi.
Se oprise ploaia, a anunțat de lîngă fereastră bijutierul Costeanu, bogatul evreu care-și schimbase numele de familie, renunțînd la cel de Șaraga, de cînd primise cetățenie română. După părerea bijutierului, ce-i făcut e bun făcut! Mai întîi însă să vedem cine va cîștiga războiul. Și mai stăm de vorbă. Avocatul Mailat, deprins din Cișmigiu să aibă ultimul cuvînt, i-a replicat bijutierului că ei, patrioții, trebuie să dea un mesaj în pagina cu anunțuri din ziarul domnului Stere: „Fericiți Unire. Așteptăm țara”. Votul s-a dat altfel decît în Cișmigiu. Cine era de acord trebuia să dea din cap că da, cine nu, să-și clatine capul a împotrivire, iar cine se abținea să-și ducă mîna frunte.
Tiberiu a numărat voturile. Dintre cei 16 prezenți, zece și-au mișcat capetele de sus în jos, a încuviințare, doi au dat din cap în stînga și în dreapta, că nu sînt de acord, iar patru și-au sprijinit fruntea cu mîinile.
Subofițerii germani începuseră să vorbească tare despre norocul lor că nimeriseră în țara asta, pe care o stăpîneau fără grijă, doar cu autoritatea uniformelor pe care le purtau. Ceea ce sperau că se va întîmpla și în Franța, cît de curînd.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
