Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Dacă ai patru copii, cei mari le poartă de grijă celor mici și-i țin pe lîngă ei, să nu iasă din curte. Cu regula asta plecaseră moașa Vasilica și Tiberiu din Ceru-Băcăinți. Cei mari încep să umble prin sat sau, ca aici în București, prin mahala, ca să cunoască lumea. Augustin, care împlinise 17 ani, mai lipsea noaptea de acasă.
Moașa nu-l încuraja, dar avea o părere proastă despre satisfacțiunile pe care și le produceau băieții în secret. Duceau la însingurare, chiar dacă era de preferat ca un tînăr neexperimentat să nu pățească ceva dacă se ducea la dudui cu reputație dubioasă. Marea ei temere era ca Augustin al ei să nu ia vreo boală fără scăpare de la femeile care-și cîștigau pîinea zilnică vînzîndu-și trupul cu ora. Așa că îi spusese lui Augustin de ce dame să se ferească, dacă tot pornise în căutare.
Fiul ei, înalt și arătos, păr negru și ochi căprui, devenise o partidă în mahala, de cînd băieții din București mureau pe front, dispăreau sau ajungeau în prizonierat. Tiberiu o anunțase din prima zi pe Vasilica de lipsa lui Augustin. Moașa nu s-a îngrijorat. Băiatul ei avea trecere la femei, ca dovadă că nu cerea bani de acasă cînd lipsea noaptea. În privința asta, nici Tiberiu nu era novice. După o noapte de amor fizicesc, zicea el, băieții se întorc acasă ca să-și recapete puterile, adică să doarmă la ei în pat. Moașa nu era de aceeași părere. Poate că Augustin încăpuse în brațele unei femei care se pricepea atît de bine la bărbații tineri, încît îi oferise patul ei și ca să doarmă. Sau cine știe dacă nu cumva Augustin al lor nu se îndrăgostise de femeia la care se dusese?!
Or, Augustin nu se mai întorsese acasă de două zile și nici nu știa nimeni din mahala de soarta lui. Polițiștii din cartier nu-l văzuseră. Nici damele de consumație nu știau nimic de soarta lui. Vasilica a întrebat de el și la Comendatura nemțească, unde i s-a spus că Augustin nu exista pe nici un fel de listă. Nici de bine, nici de rău. Patrioții lui Tiberiu s-au scuzat că n-auziseră pînă atunci de fiul său, Augustin. Vasilica a găsit pe cineva, un bărbat pe care i l-a recomandat una dintre pacientele sale că se pricepe la dispăruți.
Îl chema… nu contează cum, doamnă! Avea cam 45 de ani și, dacă încercai să-ți amintești cum arată, nu mai țineai minte decît hainele lui cenușii, comune. Nici măcar glasul lui nu putea fi descris după aceea. Semăna cu oricare altul. Omul i-a spus că băiatul ei plecase din țară.
Vasilica accepta că nu fusese în stare să vadă de soarta lui Augustin, dar Tiberiu ce păzise? Cum de nu-și dăduse seama ce avea Augustin în cap? Că Tiberiu stătea cu copiii acasă. Ba, pardon, i-a replicat Tiberiu. El făcea parte din rezistența pe care nemții voiau s-o nimicească, cum făcuseră cu bietul negustor Palamar, chiar dacă Vasilica nu înțelegea atîta lucru. Dar dacă, l-a întrebat Vasilica, nemții le luaseră băiatul ca să-l facă pe Tiberiu să termine cu prostiile lui din Cișmigiu? Aici, Tiberiu n-a mai știut ce să-i răspundă. Doar i-a atras atenția Vasilicăi că nici măcar bunele ei relații cu Comendatura și cu ofițerii nemți bolnavi de blenoragie și de sifilis nu-l scăpaseră pe Augustin, care devenise un erou neștiut al patriei. În zilele, apoi săptămînile și lunile următoare, Vasilica și Tiberiu n-au izbutit să afle nimic despre băiatul lor cel mare, de parcă îl înghițise pămîntul din mahala. Într-o zi însă, cînd amîndoi ajunseseră la concluzia că Augustin dispăruse, poștașul le-a adus o scrisoare din Franța, care făcuse două săptămîni pînă să ajungă la ei. „Dragii mei, eu sînt bine, la Marsilia, ceea ce vă doresc și vouă, în țară. Sînt soldat în Legiunea Străină, care luptă cu nemții. Nu pot să vă scriu mai mult, dar sînt bine. Al vostru, Augustin.”
După scrisoarea aceea, Vasilica n-a mai avut ochi să-l vadă pe Tiberiu. El, cu prostiile lui, îl făcuse pe Augustin să plece din țară! Tiberiu, ce să-i zică? Nu se gîndise că lecțiile lui patriotice aveau să-l facă pe Augustin să se ducă în Franța. Și dacă se dusese, ce era rău în asta? Trăia! Vasilica se repezise atunci la el, să-i scoată ochii, ca să-l facă să înțeleagă care era diferența dintre o scrisoare și îmbrățișarea copilului care te-a părăsit.
Mulți ani mai tîrziu, colonelul Augustin, din Legiunea Străină, avea să-i trimită surorii sale Ana o scrisoare prin care o invita în Franța, căci nu mai știa de nici unul dintre ceilalți doi frați ai lor, pe care ar fi vrut să-i aducă la Paris, ca să se recunoască. Pe atunci sora lui era măritată cu un mare actor de circ, ale cărui turnee prin țară și prin străinătate nu includeau, deocamdată, și Parisul. Dar Ana era convinsă că soțul ei avea să ajungă și în Franța, împreună cu ea, desigur.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
