Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

București, marea speranță Episodul 36: Chiria sau vînzarea

Zoom București, marea speranță Episodul 36: Chiria sau vînzarea

Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.

Proprietăreasa casei, madam Niculina, venea o dată pe lună în vizită la Vasilica, să-i ia banii pe chirie. De cînd rămăsese văduvă, Niculina, femeie pînă atunci trupeșă, începuse să slăbească. Bărbatul ei, căpitan la artilerie, murise pe front în 1916, încă din primele zile cînd țara intrase în război. Căpitanul Dumitrescu avea studii înalte, nu era, coană Vasilico, vreun fitecine dintre cei care se băgaseră în armată ca să aibă și ei o slujbă.

Soțul ei fusese inginer și se angajase în armată cu gîndul că patria avea să-l prețuiască mai bine decît particularii care se foloseau de serviciile lui. Cît fusese civil, Marcel al ei, care făcuse studii la Paris, cam trăgea mîța de coadă în București. Și cum nu se pricepea la antreprenoriat ca domnul Saligy, voia să plece în Franța. Cea care-i spusese să mai aibă răbdare a fost Niculina, frumoasa lui nevastă, care nu știa franceza, dar se descurca bine în nemțește, limba care se vorbea la curtea regelui Carol. Căci tatăl ei, mare negustor, voia ca fata lui să ajungă în anturajul reginei, la fel ca fetele de boieri. Or, primul pas în acest scop era ca fata lui cea mare să știe nemțește.

Tatălui nu i-a fost greu să găsească o nemțoaică mai răsărită care s-o învețe pe Niculina și ceva carte, și bune maniere. Atît că tatăl ei s-a lăsat vrăjit de fräulein Renate și a fugit împreună cu ea la Berlin. Acolo și-a topit averea, nu se știe cum, și a murit subit, încît de pe urma lui în București n-au mai rămas decît cîteva case. Una dintre ele i-a rămas de zestre Niculinei, adică mai nimic. Dar inginerul Dumitrescu, tocmai întors de la Paris, nu era un vînător de zestre. M-a cerut în căsătorie, coană Vasilico, după ce ne-am întîlnit a cincea oară, pe stradă, pe-aici pe la noi în mahala.

După ce a rămas văduvă, madam Niculina a primit anunțul că va căpăta o pensie de pe urma morții eroice a soțului ei. N-a primit nimic, așa că singura ei sursă de venit era casa pe care o închiriase moașei. Or, acum, de cînd ajunseseră banii de nu mai aveai ce să faci cu ei, voia să-i mărească chiria moașei.

Vasilica nu s-a încontrat. Banii nu mai erau ce fuseseră. Dar ce-ar fi zis madam Niculina dacă, în locul unei chirii cu țîrîita, i-ar fi cumpărat casa, cu toți banii odată? Și nu cu hîrtii de-astea păguboase de nu mai știi ce să faci cu ele, de pe o zi pe alta. Cu bani de aur, madam Niculino!

Proprietăreasa n-ar  fi avut nimic împotrivă, dar casa își sporise valoarea în ultimii ani. Acum avea dușumele și sobe de teracotă în toate încăperile. Avea cișmea la poartă și grădină în fața casei, ca să nu mai vorbim de caișii din fundul curții. Vasilica era obișnuită cu femei pe care sifilisul le făcea să delireze, dar ceea ce-i spunea madam Niculina i se părea culmea nebuniei. Adică ea pusese dușumele în casă și sobe de teracotă. Ea instalase cișmeaua, tot ea schimbase bătătura din fața casei în grădină și plantase pomi în fundul curții, și acum trebuia să plătească pentru toate astea? Văduva i-a replicat că și ea ar fi trebuit să devină damă de companie a reginei, că și ea a fost soție de căpitan în armata română, dar nu mai era. Și nu ea o pusese pe coana Vasilica să facă tot soiul de amenajamente pe proprietatea ei. Ea îi închiriase casa fără toate astea, și de-aceea îi și ceruse o chirie modică. Dar acum, casei îi crescuse prețul, ca să nu mai zicem că și chiria ar fi fost cu totul alta.

Vasilicăi i-a venit s-o repeadă, apoi s-a gîndit că asta ar fi fost o prostie. În definitiv, nu madam Niculina o obligase să pună dușumele peste pămîntul bătătorit din casă sau să facă grădină în fața casei și să pună cișmeaua la poartă. Așa că, după ce s-a mai tocmit nițel cu ea, au căzut de acord să meargă în continare pe chirie și că madam Niculina se va mai gîndi la un preț al casei. N-a trecut nici luna obișnuitelor întîlniri de pînă atunci, că proprietăreasa a venit s-o viziteze pe moașă  și să-i spună că nu mai voia să-i plătească chiria în hîrtii, ci în bani de aur, la prețul zilei. Vasilica i-a răspuns că în contractul de închiriere nu era prevăzută o asemenea clauză, dar că dacă doamna Niculina Dumitrescu era dispusă să vîndă proprietatea ei de pe Calea Griviței, ea îi accepta condițiile.

(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)

Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint