Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
În bruma de etichetă care se păstra la Iași, intrarea în încăperile Regelui era păzită de un soldat. Un recrut luat de curînd dintr-unul dintre satele vecine. Era scund, slab și își ținea arma cu stîngăcie. Dar cînd domnul Brătianu a vrut să treacă de el, soldatul i-a spus să stea: Conașul Rege era ocupat! „Sînt Brătianu!”, i-a amintit ministrul soldatului. Îi venea să rîdă: Conașul Rege! Trebuia să-i spună asta lui Ferdinand. Dar deocamdată trebuia să treacă de micul soldat din fața ușii care se așezase în fața lui și, alb la față de emoție, îi spusese că nu putea fi deranjat Conașul „sub nici o formă”.
Ca să n-o mai lungească, domnul Brătianu l-a chemat pe șeful gărzii regale să-și dea soldatul la o parte din fața lui. Căpitanul Cotrubaș, om inteligent, care fusese rănit de două ori pe front, l-a contrariat pe fostul premier. Soldatul Aciobăniței primise un ordin direct din partea Majestății Sale, peste care nici el nu putea trece. Cînd îl luau nervii, domnul Brătianu își scărpina falca dreaptă, prin barbă. Iar dacă era furios de-a dreptul se trăgea de barbă, de-ai fi zis că vrea să și-o rupă. Acum începuse să se tragă de barbă și a strigat, împotriva oricărei etichete: „Sire, Brătianu e la ușa Majestății Voastre!”.
Regele a deschis ușa, după ce premierul a mai strigat o dată, și i-a făcut semn să intre. „Conașul” își cerceta timbrele din clasoare, operațiune delicată pentru care se folosea de o puternică lupă nemțească și de o pensetă specială, pe care i-o dăruise Regina. Ferdinand avea timbre din toată lumea, pe care le pusese în clasoare într-o ordine numai de el știută. În afară însă de această slăbiciune pe care o avea încă din copilărie, cînd își lua colecția la cercetat Regele făcea asta și ca să-și pună în ordine ideile despre politica externă, de parcă timbrele îl ajutau să cugete. În ultima vreme, Regele se uita mai mult la timbrele rusești, franțuzești, englezești și nemțești, dar începuse să se uite tot mai lung și la cele cîteva timbre americane pe care le avea. Avea însă pe birou și telegrame despre mersul războiului.
Așa că în dimineața aceea, cînd Brătianu i-a spus că trebuia luată o hotărîre după somațiunea Puterilor Centrale ca România să-și dezarmeze armata, Regele l-a anunțat că la această chestiune se gîndea și el. Apoi i-a arătat un timbru rusesc cu chipul țarului care fusese detronat. Pe Nicolae nu se mai putea conta și nici pe ruși. Așadar trebuia pus deoparte. Francezii, cu timbrele lor republicane, se cuveneau urmăriți în continuare, căci reușiseră să apere Parisul de a doua, de fapt a treia invazie, dacă ne gîndim și la înfrîngerea lui Napoleon. Englezii, cu regele lor care-și făcuse uitate originile nemțești, de cînd își zicea de Windsor, aveau interese care-i împingeau să-și tot trimită soldații pe front, aducîndu-i și din colonii pentru asta. Împăratul prusac și generalii săi, la fel ca austro-ungarii, nu mai aveau trupe cu care să se ocupe de toate fronturile. Fiindcă bulgarii își cam epuizaseră trupele, iar despre turci nu se putea spune nimic special, după victoria lor de la Galipoli. Marea necunoscută era America, cu timbrele ei cu Statuia Libertății. Ce puteau face americanii în acest război de care-i despărțea Oceanul Atlantic și în care intraseră fără trupe și fără armanent?
Domnul Brătianu nu se aștepta ca Regele să-i facă o asemenea punere în scenă a schimbătoarei table de șah a războiului, de parcă timbrele lui i-ar fi spus mai multe decît informațiile secrete pe care el, Brătianu, le primea primul.
Ferdinand se gîndise toată dimineața la această somațiune venită, într-un cuvînt, din partea nemților. Poate că discutase și cu Regina. După părerea ei, pe care Brătianu o știa încă din timpul nopții, Ferdinand trebuia să refuze somațiunea nemților și să pună trupele în așteptarea unui atac. Deși știa că Regina avea consilierii ei, care-i sugerau ce să zică, de astă dată Brătianu spera ca Regele să-i dea alt ordin. Regele l-a invitat să se uite prin lupă la bustul Kaizerului, apoi să privească timbrul doar prin ochii lui. După care regele i-a spus că răspunsul trebuia să fie o promisiune că da, ne vom dezarma armata. Și le vom oferi nemților arme vechi, cu care oricum n-ar fi trebuit să intrăm în război, în timp ce vom ține trupele pe picior de luptă. „Sire, dar onoarea Voastră?!”, l-a întrebat Brătianu. Ferdinand a închis clasorul. Onoarea lui nu era treaba lui Brătianu: „Așadar, le vom preda nemților armele cu care nu mai avem ce face și ne vom păstra armamentul de război”.
Cînd a ieșit din audiență, Brătianu se întreba cum de ajunsese Regele la această gîndire pe care neamțul din Ferdinand ar fi trebuit s-o respingă, în timp ce românul din el nu fusese în stare s-o dibuiască.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
