Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Chiar dacă nu se plîngea, Reginei îi lipseau multe la Iași. Așa i se părea, cel puțin, doamnei Procopiu, care ținea și ea un jurnal. Nu ca s-o imite pe Regină, doamnă Vasilico! Făcea și ea parte însă dintr-o familie care avea ceva de spus înaintea istoriei acestei țări.
În refugiu, Regina n-avea timp să se gîndească ziua la ceea ce-i lipsea. Citea depeșele, punînd veștile cap la cap ca să înțeleagă ce se întîmpla pe front, în Vest, și scria la rîndul ei scrisori și telegrame, cele mai mult în engleză. Le primea pe doamnele de companie, care îi mai spuneau și ele noutăți. După aceea venea rîndul domnilor politicieni. Cu ei evalua situația. Ofițerii superiori îi prezentau raportul și în diminețile cînd Regele nu voia să fie deranjat, dar și după ce se înfățișau înaintea Majestății Sale. Cînd vedea generali abătuți, Maria își ascundea iritarea. Îi încuraja, începînd prin a le mîngîia orgoliile, pînă vedea că încep să le strălucească ochii.
Spre deosebire de Ferdinand, ea fusese atentă la ceea ce le spunea bătrînul rege Carol generalilor, cînd uitîndu-se la ei, cînd ațintindu-și privirea undeva departe, de parcă și-ar fi trecut trupele în revistă. După aceea îi primea în audiență pe supușii de rînd care veneau să-i ceară cîte ceva sau doar să-i prezinte omagiile. De cînd făcea pe sora de caritate în spitale, Maria învățase să li se adreseze direct, ca și cum ar fi fost una dintre ei. Apoi ieșea cu trăsura în oraș și avea grijă să aibă un aer zîmbitor-preocupat. Ieșenii n-o mai însoțeau cu urale cînd o vedeau pe stradă, ci într-o tăcere tot mai posomorîtă. Socoteau că din cauza Curții Regale care fugise de la București și a veneticilor, bașca armata, care se retrăseseră în Moldova de frica nemților, prețurile crescuseră la toate alea, mai ales la de-ale gurii, cîte se mai găseau.
De cînd se unise Basarabia cu țara, apăreau la Iași tot soiul de vagabonzi, unii dintre ei falși călugări, care vorbeau stricat românește și anunțau că Fiul Omului hotărîse ca puterea să ajungă pe mîna celor mulți și săraci, înainte de a se întîmpla sfîrșitul lumii.
Primul semn pe care El îl dăduse era războiul „dintre neamuri”, ce cuprinsese pămîntul. Al doilea erau bolile cumplite care năpădiseră lumea. Al treilea, că Țarul tuturor rușilor picase de pe tron, tras în jos de poporeni. Aveau să vină cutremurările pămîntului și focurile de nestins, ce vor pîrjoli totul în calea lor, iar în acest război al neamurilor își vor băga coada și armiile drăcești și îngerii, căci se apropia Armaghedonul. Poliția îi găbuia, dar pînă să-i prindă, apucau să zică ce aveau de spus. Unii erau trimișii noii puteri atee de la Petersburg. Alții erau oameni nemțești care își făceau datoria către Vaterland, chiar și la a treia generație de cînd stăteau în Rusia. Mai erau însă unii, înfometați, dar cu priviri aprinse, care predicau din convingere și pe care-i ascultau și muscalii care trăiau de pe urma birjelor, și ieșenii din cartierele sărace. Cu unul dintre ei a vrut să stea de vorbă Regina. Era tînăr, rupturos și cînd Poliția a dat să pună mîna pe el, n-a încercat să fugă.
Regina a vrut să-l vadă, dar cum insul mirosea atît de rău a nespălare, șeful Poliției i-a cerut permisiunea Reginei ca mai întîi predicatorul să treacă prin cazna apei și a săpunului, iar mizeriile scorțoșite de jeg și pline de păduchi cu care era îmbrăcat să fie spălate într-un cazan cu leșie. Maria i-a cerut șefului Poliției să-l aducă așa cum era. Doamnele de onoare se temeau de bolile rusești și de păduchii predicatorului. Doamna Procopiu, în schimb, n-a strîmbat din nas, deși cînd predicatorul rusnac a fost adus cu cătușe înaintea Reginei, i-a venit să leșine din cauza valurilor de putoare pe care le împrăștia rusnacul în încăpere. Regina i-a cerut jandarmului care-l păzea pe predicatorul rătăcitor să-i scoată cătușele. Apoi l-a întrebat cum îl cheamă. Numele lui adevărat, cel de moșier cu rang de conte, nu mai însemna nimic, i-a răspuns predicatorul, într-o franceză fără cusur: era un om care-și descoperise vocația după ce-l vizitase pe marele Tolstoi la Iasnaia Poliana.
Și ce voia contele apostat cu predicile lui? l-a întrebat Regina. De ce nu predica în Rusia? Căci acolo, stimată doamnă, Apocalipsa începuse. Dar atît cît pricepea el, nu avea să fie sfîrșitul lumii, ci sfîrșitul unor anumite orînduiri. Iar rostul lui era să-i învețe pe oameni să nu verse sîngele aproapelui în lupta lor pentru putere. El, Ivan cel Simplu, cum își zicea mai nou, credea în pocăință, nu în, Boje moi, un război între săraci și bogați. Cînd s-a terminat audiența, Regina a poruncit să se deschidă ferestrele încăperii și i-a transmis șefului Poliției să-l elibereze pe Ivan cel Simplu, fără să-i dea hainele la spălat. Apoi Doamna s-a dus la grajdul unde-și ținea caii de călărie, pe care nu-i mai scosese de mult la plimbare, și i-a țesălat îndelung, ea însăși.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
