Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Chiar dacă n-ar fi plecat în America fără Vasilica, Tiberiu era tot mai convins că nu mai avea de ce să stea la București. Și de cînd băiatul lui cel mare fugise de acasă se simțea zilnic tot mai vinovat din pricina asta, deși admitea că el era șeful familiei doar cu numele. Dar nu era el cel care-i învăța carte pe copiii săi? Nu era el cel ce ținea aprinsă flacăra patriotismului sub ocupație? Ce-i trebuise băiatului să-și ia lumea în cap?
Tiberiu accepta că mai călcase strîmb, ca bărbat, și că de atîția ani nu-și găsise ceva de lucru în București, lăsîndu-se pe spezele Vasilicăi, dar nu era el cel care ținea moralmente familia în spate?! Căci Vasilica n-avea timp de asemenea lucruri și, de fapt, nici nu se interesa de ele. Pentru ea, morala familiei ținea de clientela ei și de amănuntul că nu putea refuza pe nimeni, la un caz de ceva, deși, după părerea lui, Vasilica făcea exces de zel cînd se ducea să-i trateze de boli lumești pe nemernicii de ocupanți și pe femeile românce care se culcau cu ei. Tiberiu nu voia să accepte că asta e viața, cum îi spunea soția lui, cu toate că și el se culca, din cînd în cînd, cu femei ușoare, ca bărbat pe care nevasta îl evita tot mai des în așternut, sub pretextul oboselii. Și poate că avea dreptate.
Toate astea i se păreau lui Tiberiu tot mai greu de suportat. Din cel care fusese pînă să vină la București nu rămăsese mai nimic. Și chiar dacă ar fi plecat în America de unul singur, ce-ar fi putut face el acolo?!
Se trezise mahmur. O lungise cu popa Nițu la un „vin curat” pe care popa îl primise de la un credincios al său de la Panciu. Popa nu era sigur că vinul era făcut doar din struguri. N-ar fi fost prima dată. Doar că acum, în loc să se ducă la butoiul cu varză din pivniță ca să se dreagă cu o cană de zeamă, de i se mai zicea și moare, Tiberiu s-a îmbrăcat și a ieșit pe stradă. Nu vedea nimic special. Cîrciuma de la colț era deschisă, polițiștii își făcea rondul pe jos, iar pe strada principală soldații călare, nemți sau ce erau ei, mergeau cu caii la pas, ca să le spună astfel bucureștenilor că ei stăpîneau orașul.
Asta nu se mai putea! Și singurul mijloc prin care el ar fi fost în stare să protesteze ar fi fost un gest extremissim. Așa că Tiberiu a luat-o spre centru. Dacă aici, în mahala, ar fi sărit în calea vreunei birje sau chiar a unui cal nemțesc, nu s-ar fi ales cu nimic. Birjele și cavaleriștii nemți mergeau la pas, ca la plimbare. Dar nici pe străzile care duceau în centru birjele nu mergeau mai iute, iar nemții călare își lăsau caii la trap mărunt, încît intențiile lui Tiberiu ne se potriveau cu situația de pe teren. El își lăsase pistolul acasă, căci nu voia ca intenția sa să pară sinucidere. Cînd a ajuns pe malul Dîmboviței, lui Tiberiu i s-a făcut silă de posibilitatea de a se îneca în apele ei. Șobolani morți, cîini cu burțile umflate, chiar și o vacă pluteau în jos pe apele rîului. Ideea de a le ține companie nu i se părea deloc potrivită lui Tiberiu, cu toate că luase în calcul și ipoteza asta. În centru, lumea nu părea deloc potrivită cu o sinucidere. Bucureștenii aveau alte treburi, iar ofițerii ocupanți păreau că veniseră aici pe vecie.
Tiberiu a regretat că nu-și luase pistolul, ca să se împuște pe treptele Cercului Militar ocupat de nemți. Apoi s-a întors acasă, tot pe jos. Mai întîi disprețuindu-se că nu fusese în stare să aleagă nici una dintre variantele de sinucidere la care se gîndise cînd plecase de acasă. După ce a ajuns însă, obosit, pe Calea Griviței, s-a gîndit că se putea sinucide oricînd, dar că dacă mai trăia mai putea face una sau alta. Cînd însă a trecut pe lîngă Cimitirul Sfînta Vineri, unde era dus un mort cu căruța către locul de veci, Tiberiu s-a simțit mai viu ca niciodată. Și ce-ar fi fost dacă s-ar fi sinucis? Că ar fi venit și după el cîteva rubedenii, ca după mortul din căruță? Și chiar dacă ar fi fost dus pe ultimul drum cu un dric cu cai mascați, ce mare chestie ar fi fost asta? Moartea e înainte, iar persoana din sicriu nu știe cum va fi condusă pe ultimul său drum.
Acasă, Tiberiu și-a luat din bucătărie una dintre sticlele pe care le adusese Vasilica. Era o sticlă de țuică galbenă, cu dop de cocean. A început să bea din ea așezat în patul din dormitor, în timp ce se uita în tavan, pînă cînd tavanul a început să se miște sub ochii lui și el a ajuns să-și închipuie că așa arată lumea de apoi după ce, de fapt, el s-a sinucis și nu și-a dat seama că a făcut-o.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
