Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Pentru domnul Marghiloman înserarea nu mai însemna decît că se mai termina o zi, dar că-l aștepta o noapte grea. De mai multe luni, premierul se uita la ceas în timpul zilei, iritat că orele treceau atît de încet. Valetul său, care-i aducea vești din oraș, încerca să-l liniștească: bucureștenii se învățaseră cu ocupația nemțească. La care domnul Marghiloman îi spunea că și el, ca prim-ministru, tot sub ocupație era ce era. Dar de cînd nemților începuse să le meargă rău pe front, domnul Marghiloman avea insomnii. Credea că nemții și aliații lor nu mai erau în stare s-o ducă mult cu războiul. Nu i se părea că ocupanții n-ar fi meritat această soartă. Ceruseră României, în tratatul semnat de el, la Buftea, tot ce puteau stoarce de la ea, ca s-o sărăcească și ca s-o jupoaie de vie, iar el își pusese semnătura pe acel tratat, fiindcă n-avusese încotro. Era legea învingătorilor care le spuneau învinșilor cît îi costa pacea. Iar el semnase tratatul pe care apoi Regele refuzase să-și pună semnătura. Insomniile i se trăgeau domnului Marghiloman de acolo că ar fi vrut să-i vadă înfrînți pe nemți, dar și la gîndul că, dacă nemții ar fi pierdut războiul, pe el n-avea să-l ierte nimeni că semnase tratatul de pace cu ei.
Așadar, cum mai putea să se descurce el după aceea? Făcuse o afacere proastă cînd rămăsese în București, deși Regele îi spusese că se sacrifica pentru țară. Drept era că și el își închipuise că războiul era pierdut cînd nemții ocupaseră Bucureștiul. Dar iată că, de cînd intraseră și americanii în război, iar englezii inventaseră o mașinărie pe care n-o puteau distruge mitralierele nemților, lucrurile se schimbaseră.
În Vest, nemții dădeau înapoi, iar știrile de la ei de acasă erau tot mai pesimiste. Berlinezii se săturaseră de război: făceau greve și îi acuzau pe generalii lor de pe front că își trimiteau soldații la moarte sigură. Dar și că îi înfometau pe cei de acasă. De cînd aflaseră că Rusia nu mai mergea la război și că țarul rușilor își dăduse demisia, nemții o luaseră și ei razna.
Domnul Marghiloman nu mai știa ce să creadă și se temea că știrile care veneau din Rusia și din Germania aveau să stîrnească măcar un pocinog și la București. Iar dacă, Doamne, ferește, ar fi ieșit și bucureștenii în stradă, ocupanții le-ar fi venit de hac, fără să-l întrebe pe el ce părere are. Căci, oricum, nemții erau din ce în ce mai nervoși, temîndu-se că ar fi putut fi luați de aici și trimiși pe front. Asta îi și înrăia și erau mai dornici să-și dovedească utilitatea aici, ca și cum la București s-ar fi deschis un front secret pe care ei trebuia să-l stăpînească. Așa că domnul Marghiloman discuta tot mai des cu generalii nemților pentru a-i convinge că la București nu era nici o primejdie pentru trupele lor. Așa-numiții patrioți, care se adunau pe ici, pe colo, erau niște inși care se speriau și de cîinii fără stăpîn din oraș. Singurul mai colțos dintre ei încăpuse pe mîna Poliției Militare germane, care-i și venise de hac. Mareșalul Mackensen îi replicase lui Marghiloman că românii nu știau ce-i aia cuvînt de onoare, ci se purtau după cum bătea vîntul. La care Marghiloman îi răspunsese că nici nemții nu erau mai breji, doar că erau mai mulți și mai bine înarmați. Valetul domnului Marghiloman, care stătea la un perete, cu un pahar în dreptul urechii, a transmis la Iași, cifrat, convorbirea.
Premierul nu-și făcea iluzii de viitor. Dacă nemții aveau să se retragă, așa cum bănuia, aveau să-l împuște mai întîi pe el, la despărțire, ca să aibă cu ce se lăuda după aceea. Iar dacă ar fi scăpat totuși cu viață, l-ar fi așteptat răzbunarea exilaților de la Iași, căci nu credea că Regele avea să le spună ăstora că atunci cînd părăsise Bucureștiul îl însărcinase pe el să rămînă aici și să facă un guvern de sacrificiu.
Cînd s-a făcut noapte și s-a suit în trăsură, domnul Marghiloman s-a întrebat dacă premierul Barbu Catargiu, cel ce fusese asasinat pe vremuri, în drum spre Patriarhie, presimțise măcar că avea să fie împușcat. Pentru el, singurul inconvenient, dacă ar fi avut aceeași soartă, ar fi fost că ar fi sfîrșit ca trădător. Așa că spera să nu se găsească nimeni să-l împuște, deși pe întunericul ăsta cine l-ar fi nimerit!?
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
