Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Plecaseră bulgarii din București. Se mai răriseră și nemții, trimiși de Mackensen în Serbia și, din cîte auzise Tiberiu, mareșalul expediase trupe și-n Bulgaria, ca să-i oprească pe francezi, care intraseră în Balcani. Pînă să plece, bulgarii se certaseră și cu nemții, și cu austriecii, și cu ungurii, care-i bănuiau că voiau să încheie armistițiu separat cu Antanta. Fusese scandal mare la Capșa, noaptea. Ofițerimea nemților îi acuzase pe bulgari că se pregăteau să trădeze. Bulgarii n-au zis nu, dar cică le scoteau pe ochi nemților că se lăsaseră bătuți în Franța. S-au auzit mai întîi strigăte din ce în ce mai aprinse, apoi și pocnete de revolver. I-a despărțit Poliția lui Mackensen, dar cu mare greutate, fiindcă polițiștii nemți nu știau bulgărește, iar ofițerii regelui de la Sofia nu știau din germană decît cîteva cuvinte.
La intrarea de la Capșa, după ce-și luaseră bulgarii tălpășița, stăteau de pază doi soldați nemți, care luaseră locul celor patru cătane ale bulgarilor, doi de-o parte, doi de cealaltă parte a ușii, ca să le impună respect bucureștenilor.
La biserica din mahala, femeile erau de părere că bulgarii își plăteau acum păcatul că furaseră moaștele Sfîntului Dumitru de la Patriarhie. Așa că, chiar dacă îi aduseseră moaștele înapoi, la somațiunea lui Mackensen, Sfîntul Dumitru nu-i iertase.
Altminteri, nemții se plimbau imperturbabili prin oraș, cu toate că știrile care veneau de pe front și de la Berlin erau, pentru ei, din ce în ce mai proaste. Amantele nemților, de se tratau la Vasilica de una, de alta, mai ales ca să scape de copii nedoriți, începuseră să ofteze de vreo lună încoace. Nu mai știau ce să facă pentru a-și îmbuna iubiții în uniformă, care începuseră să le insulte, că voiau să-i trădeze și că trecuseră de partea franțujilor.
Frumoasa roșcată Raluca, amanta unui colonel german de infanterie, i s-a destăinuit Vasilicăi că ofițerul ei îi spusese că războiul era pierdut și că o sfătuise să-și găsească pe altcineva, cît putea de repede. Or Raluca, cea tunsă băiețește și cu o voce de adolescent în fustă, damă de consumație pînă să intre nemții în București, fusese remarcată de colonelul ei, căruia îi satisfăcuse toate poftele la așternut, cu tot cu cele de care el nu știa că le-ar fi putut avea.
Colonelul era burlac și catolic, dar anumite preferințe pe care le avea la pat o făceau pe Raluca să creadă că ofițerul ei ar fi preferat să se culce cu vreun tînăr războinic teuton, nu cu ea. Altfel, Thomas era chiar îndrăgostit de ea și îi promisese că avea s-o ia de nevastă. Că el se uita la ea ca la o fată-băiat, dracu’ știe, bărbații sînt ciudați! Dar colonelul ei îi spusese că s-ar putea să se retragă din București și că n-ar fi vrut ca ea să aibă de pătimit după aceea.
Tiberiu o cunoștea și el pe roșcovana Raluca, cea care se plimba cu birja și cu automobilele nemțești prin oraș. I se spunea otreapa neamțului, dar e drept că, atunci cînd o vedeau pe stradă, pînă și patrioții recunoșteau că le-ar fi plăcut să-i cunoască talentele de femeie-bărbat. Dincolo de toate astea, mareșalul care stăpînea Bucureștiul de mai mult de un an părea că nu mai era în stare să-și facă misia. Cuceritorul care intrase în București fără să tragă nici măcar un glonț, ba și aclamat de niscaiva bucureșteni, se trezise că Imperiul său pierdea războiul în timp ce el era încă omul de care depindea țara ocupată. Mareșalul se credea trădat de la Berlin, unde se făceau jocuri politice pentru detronarea împăratului, ceea ce pentru colonelul Ralucăi însemna că patria se întorsese împotriva armatei sale. Poate din cauza bolșevicilor care-i făcuseră pe ruși să fugă de pe front, cu revoluția lor, dar poate și din pricină că, în anii războiulului, soldații patriei sale nu mai voiau să moară pe front fără să știe la ce le-ar fi folosit acest sacrificiu.
Mareșalul Mackensen, credea Tiberiu, își pierduse cumpătul. Așa că nu fusese în stare să-i aducă la ordine pe bulgarii din București, care erau totuși în subordinea lui. Însă ceilalți patrioți se întrebau îngrijorați cum s-ar fi putut întîmpla ca Mackensen să plece din București cu coada între picioare. Asta în cazul în care armistițiul general despre care se tot vorbea în ultimele zile chiar ar fi avut loc. Deși ar fi vrut să-i vadă pe nemți părăsind cît mai repede Bucureștiul, Tiberiu era de părere că nu era cazul, deocamdată, să provoace o răzmeriță. Mai ales că, și dacă ar fi vrut, patrioții n-ar fi izbutit mare lucru.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
