Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Cînd a auzit Tiberiu că Regele i-a trimis vorbă de la Iași generalului Mackensen să plece cu oastea din București în 24 de ore, fiindcă altfel ar fi fost luat cu fărașul de trupele române, s-a dus la locul secret de întîlnire cu patrioții. Ceilalți apăruseră și ei. Pregătiseră două proclamații: una pentru armatele de ocupație, cealaltă pentru popor. Tiberiu le-a corectat pe amîndouă, pe genunchi, apoi a zis că una trebuia să ajungă la ziarul nemților, iar cealaltă la ziarele românești. Doar că ziarele care ar fi trebuit să publice aceste proclamații nici nu voiau să audă de ele, de parcă n-ar fi primit și ele somațiunea pe care Regele i-o trimisese de la Iași mareșalului Mackensen.
Prin București nu s-ar fi zis că lumea sau nemții știau de ultimatumul Regelui. La Cercul Militar părea o zi obișnuită, iar la parterul hotelului Athénée Palace cînta orchestra valsuri, ca de obicei la acea oră, ca să le încînte urechile ofițerilor superiori care intrau sau ieșeau de acolo. Cică, totuși, o femeie strigase, ceva mai devreme, în dreptul hotelului: „Titanicul! Titanicul!! Titanicul!!!”, apoi dispăruse. Altfel, caii ofițerilor cavaleriști se bălegau ca de obicei pe strada din dreptul hotelului, iar cerșetorii care învățaseră nemțește făceau apel la mila ocupanților, pe limba lor. Și totuși, ceva plutea în aer, încă de cînd plecaseră bulgarii.
Premierul Marghiloman fusese destituit. Din ordinul Regelui îi luase locul generalul Constantin Coandă, semn că se pregătea ceva. Însă de-abia cînd germanii s-au încolonat și s-au îndreptat în tăcere, dar cu priviri sfidătoare, spre ieșirea din oraș, bucureștenilor le-a venit să creadă că trupele lui Mackensen își luau tălpășița. Se spunea că vajnicul general plecase înainte într-o trăsură acoperită, escortat de un pluton de cavaleriști.
Nici nu ieșiseră nemții din București cînd în centru o mulțime furioasă a pătruns în redacțiile ziarelor care le cîntaseră în strună ocupanților. Le-au devastat aruncîndu-le birourile și scaunele pe fereastră. Și cine știe ce s-ar mai fi întîmplat, dacă ziariștii n-ar fi fugit la timp care încotro să nu-i prindă cetățenii înfuriați și să-și verse supărarea pe ei. La Cercul Militar fuseseră făcuți prizonieri cîțiva nemți în uniformă care nu prinseseră de veste că începuse retragerea. Norocul lor a fost că i-au băgat polițiștii la bașcă, pînă să le treacă prin cap bucureștenilor să le aplice vreo pedeapsă fizică, în pofida uniformelor pe care le purtau nefericiții. Se auzeau strigăte, unele de furie împotriva ocupanților care se retrăgeau, altele de fericire că nu făcuseră nemții vreo dandana, la plecare. Cum-necum, în mulțimea tot mai numeroasă din centru s-au auzit cîteva voci care începuseră să cînte Imnul, de s-au luat apoi toți după ele. Apăruseră de prin casele din jur și cîteva drapele. Firmele nemțești cădeau pradă furiei mulțimii, care le călca în picioare, în timp ce geamurile prăvăliilor erau sparte cu pietre smulse din caldarîm. Prăvăliașii – ce să facă? Cei care n-apucaseră să se facă nevăzuți strigau și ei „Jos nemții!” ca să nu le aplice poporenii dezlănțuiți niscaiva pedepse fizice, fiindcă Poliția se ținea deoparte. În înghesuiala din centru, Tiberiu și-a pierdut pălăria, dar ce mai conta…
Mai prevăzătoare, moașa se suise într-o birjă și se dusese acasă, să nu le dea copiilor prin cap să se ia după mahalagiii care se îndreptau spre centru. În Gara de Nord șuierau locomotivele fără întrerupere, asurzitor, speriind caii care nechezau și se ridicau în două picioare, de nu mai știau birjarii cum să-i potolească. Pompierii făceau ture prin oraș de teamă să nu dea lumea foc la vreo casă, din greșeală sau, cine știe, dinadins! Se înnoptase cînd Tiberiu a ajuns și el acasă, răgușit, cu părul vîlvoi, împreună cu alți vreo cinci patrioți din cartier, printre care era și popa Nițu, agitînd neobosit tricolorul.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
