Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Cînd se întorcea acasă de pe unde fusese în timpul zilei, Vasilica n-ar mai fi vrut să audă de nimic. O așteptau însă și biletele de la cei care veneau la ea acasă și n-o găseau. I le citea Tiberiu, care-i semnala și greșelile gramaticale ale autorilor. Vasilica îi spunea să treacă peste ele și să-i spună ce voiau cei care le scriseseră. Stătea la masă, iar fata în casă îi aducea de mîncare. Vasilicăi nu-i era foame, dar ciorba de acasă i se părea cea mai bună dovadă că terminase cu frecușurile zilei. Cînd Tiberiu își isprăvea pomelnicul, mai venea și fata lor în casă, care-i spunea cine o mai căutase și-i lăsase vorbă. Vasilica mînca și își freca picioarele pe sub masă, așa că mai vărsa lingura de ciorbă pe fața de masă, iar cînd ajungea la felul doi, nu mai putea să mănînce de obosită ce era. Uneori adormea și în timp ce înghițea ciorba de cartofi, cu zeamă de varză, în care adăuga puțin zahăr, să-i dea puteri. Zahărul îl primea de la femeile pe care le căuta de boli și de la cele care voiau copii și le spunea că au rămas însărcinate.
Biletul pe care îl primise de la polițistul Mardîr, care nu prea știa să scrie, a pus-o pe gînduri. „Urgient, la noi acas!” Polițistul era bătrîn, trecut de 50 de ani, iar nevasta lui avea și ea peste 40 de ani, așa că chiar dacă nu mai putea de oboseală, moașa s-a dus să-i vadă nevasta. Mardîr locuia la două străzi mai departe, casă amărîtă, cu pămînt pe jos. Dar, orișicît, Mardîr era polițistul mahalalei. Nevasta lui, Ticuța, dădea cu mătura prin casă. Nu părea o urgență. Mardîr nu era de aceeași părere. Nevasta lui rămăsese însărcinată, ceea ce, în poziția lui de polițist al cartierului, nu era de invidiat. Doamna lui, care-i mai făcuse doi copii pînă atunci, nu vedea nimic rău în faptul că rămăsese însărcinată. Doar că o mai durea pe ici, pe colo, cum nu i se mai întîmplase înainte. Vasilica a pipăit-o pe Ticuța pe dinafară, apoi și pe dinăuntru, după care i-a spus că nu era însărcinată.
Polițistul avea pregătită o sticlă de țuică. Dacă Ticuța nu era însărcinată, coană Vasilico, cu atît mai bine, iar dacă picase cloșcă, asta era, chiar dacă, la anii lor, nu li mai potrivea treaba asta.
Cînd Mardîr a umplut păhăruțele cu țuică, Vasilica nu s-a atins de al ei. Poate că greșea, dar, după părerea ei, Ticuța avea o boală. Una pe care ea nu știa s-o vindece. Și, se temea moașa, nici doctorii nu știau ce să-i facă. Polițistul a întrebat-o ce putea face el de aici încolo. Vasilica l-a sfătuit să se roage la Dumnezeu. Dar dacă s-ar fi dus la vreun medic neamț? a întrebat-o Mardîr. Putea încerca, i-a spus Vasilica.
După o săptămînă, polițistul a anunțat-o pe moașă că un doctor neamț îi operase nevasta și că Ticuța se simțea bine după operație. Vasilica, ce să-i zică?! Poate că doctorii nemți știau ce nu știa ea. Dar după încă trei săptămîni la poarta polițistului au apărut steagurile negre de doliu. La înmormînterea Ticuței a venit și doctorul neamț care o operase. Un tinerel care credea în puterea bisturiului, mai ales atunci cînd avea de-a face cu cazuri fără speranță. Vasilica l-a întrebat pe tînărul chirurg dacă nu cumva îi scurtase zilele pacientei sale, la care medicul chirurg i-a răspuns tot cu o întrebare: „Dar ce-ar fi fost dacă o vindecam?”.
Moașa nu știa cum să răspundă unei asemenea ipoteze, dar pe polițistul Mardîr moartea nevestei sale, cu zece ani mai tînără decît el, avea să-l urmărească atît de mult, încît cîteva luni mai tîrziu, cînd germanii s-au retras din București, l-a făcut prizonier pe cont propriu pe chirurgul care-i operase nevasta. Mardîr ar fi vrut să-l oblige pe chirurg să-și facă singur o operație care să-i lungească zilele, înainte de cele trei împușcături fatale pe care i le-a aplicat în burtă și în piept cu pistolul.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
