Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Ce fel de armistițiu putea fi o întîlnire într-un vagon de tren lîngă Paris, în care puterile combatante își trimiseseră reprezentanții să semneze încetarea ostilităților?! Tiberiu îl întrebase pe bătrînul colonel în rezervă Eraclid, decorat în războiul cu turcii, la 1877, ce părere avea despre această chestiune. Colonelul îi spusese că una era un armistițiu, și cu totul altceva un tratat de pace. Armistițiul însemna că forțele beligerante se obligau să renunțe la forța armelor. Pentru asta era bun și un vagon de tren. Dar, după părerea domnului Eraclid, asta însemna că Puterile Centrale – într-un cuvînt, nemții – se puteau aștepta la tot ce era mai rău atunci cînd se va ajunge la un tratat de pace.
Tiberiu nu că le-ar fi dorit binele nemților și aliaților pe care-i aveau – austrieci și unguri, bulgari și turci –, dar, după mintea lui, cum să semnezi un armistițiu într-un vagon de tren? Nu se putea găsi și un loc așezat pe pămînt, nu pe roți, unde să fie semnat armistițiul? Colonelul Eraclid nu știa nici el de ce se semnase armistițiul astfel. Ca să-i umilească pe nemți sau din pricină că pe calea ferată lucrurile puteau fi mai ușor rezolvate decît dacă locul de întîlnire ar fi fost stabilit la Paris, de pildă? Oricum, nemții și aliații lor pierduseră războiul, așa că, și dacă ar fi fost invitați la un bordel să semneze armistițiul, ar fi trebuit să se ducă. Doar că, firește, nici Antanta n-ar fi vrut ca armistițiul să fie semnat într-un bordel, chiar dacă asta ar fi putut însemna să-i facă pe nemți să recunoască, în cel mai rușinos chip, că erau de vină pentru acest război. Dar dacă armistițiul să fi fost semnat în vreunul dintre castelele franțuzești, asta ar fi putut să-i facă pe francezi să admită că fuseseră ocupați de nemți, de nu mai știau ce să facă. Pe cînd un vagon de tren putea fi privit și ca un hatîr pe care Antanta îl făcea Puterilor Centrale, ca să se termine ostilitățile.
Și după armistițiul ăsta ce avea să urmeze? se întrebau Tiberiu și patrioții. Căci dacă Mackensen plecase din București cu trupele lui, asta nu însemna că tratatul de pace de la București, cel semnat de Marghiloman, nu mai era în vigoare. Se spunea că Regele denunțase acest tratat și ar fi avut de gînd să-l bage în pușcărie pe Marghiloman pentru trădare de țară. Dar ce avea să spună Europa și, mai nou, America despre tratatul separat de pace al României cu nemții, cel de la Buftea? După ce că intraserăm în război cu doi ani întîrziere, mai și căzuserăm la pace cu nemții, care ne ocupaseră.
Poate că asta era soarta noastră, cugeta Tiberiu, să fim români de profesie, cum se exprimase cu răceală generalul Mackensen după ce stătuse de vorbă cu mai mulți politicieni care rămăseseră la București. Unii voiau să intre în grațiile lui, ca să nu le ocupe nemții moșiile, alții se gudurau pe lîngă el sperînd că astfel își făceau datoria către țară, dar și că se puneau bine și cu el.
După ce nemții plecaseră din București, se aflase ce lăsaseră în urmă prin casele pe care le rechiziționaseră. Unii le distruseseră pe dinăuntru la plecare, la fel cum făcuseră și bulgarii înaintea lor. Și cum proprietarii lor nu-l puteau urmări în judecată pe Mackensen, se gîndeau să-l atace în justiție pe Marghiloman, cel ce făcuse pace cu nemții. În mahala se spunea că ofițerii nemți, austrieci, unguri și bulgari care rechiziționaseră case distruseseră la plecare mobilierul și spărseseră geamurile, încît proprietarii care se întorseseră în casele lor îi blestemau în timp ce se gîndeau cum să-și repare daunele, dar erau fericiți că redeveniseră proprietarii caselor lor.
Tot în mahala, unii îi scoteau ochii moașei Vasilica pentru că în casa în care ea stătea cu chirie, cu multe încăperi și cu grădină, ocupanții nu se gîndiseră să se oploșească. La care moașa le-a spus mahalagiilor că dacă ocupanții nu se atinseseră de casa în care ea locuia, asta era din cauză că și ei aveau nevoie de serviciile ei, pentru bolile lor secrete sau ca să le ajute să lepede pe femeile cu care se culcau și de care apucaseră să se îndrăgostească, încît să le pese de soarta lor, știind că nu le vor putea lua la ei acasă după război. Așa cum se și întîmplase.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
