Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
Vuia mahalaua că Regele și Regina se întorceau în București. Încă de dimineață, în ziua aceea, toate se întorseseră pe dos. Se închiseseră școlile, iar cîrciumile nu se deschiseseră. Pînă și la cimitir se amînaseră înmormîntările, fiindcă și popii, și dascălii, și groparii se duseseră să-și găsească un loc în față la revenirea Regelui la București.
Ana, fata moașei Vasilica, cea care cînd avea 12 ani ar fi trebuit să se ducă în America la unchiul ei de la Detroit, ardea să meargă și ea la Șosea să caște gura. Se zicea că pe sub Arcul de Triumf, pe unde aveau să treacă Ferdinand și Maria, aveau să defileze soldații români, trupele franceze și ceilalți aliați. Cînd plecase la Alba Iulia, maică-sa îi spusese să nu care cumva să iasă din casă, căci o domnișoară educată, cum era ea, n-avea ce să caute prin prostimea din București. Și ea trebuia să aibă grijă de fratele ei mai mic, cît timp mama ei, Vasilica, și tatăl, Tiberiu, aveau să stea la Alba Iulia.
Ana s-a tot uitat la mulțimea de mahalagii care se duceau pe jos la Șosea să vadă marea paradă, pînă cînd au început să se rărească rîndurile vecinilor care se duceau să asiste la întoarcerea Regelui și a Reginei la București. Apoi și-a îmbrăcat în hainele de duminică fratele mai mic, iar ea și-a pus rochia pentru balul la care ar fi trebuit să apară, ca fată de măritat, iar pe deasupra, cu regret, paltonul ei obișnuit, cenușiu, de fată modestă.
Cînd au ajuns la Șosea ea și fratele ei se umpluse locul, cu doi pereți de oameni prin care nu se putea trece. De unde era, Ana nu vedea decît Arcul de Triumf, ridicat după moda franțuzească, dar o construcție de lemn, mai degrabă butaforică, construită la iuțeală. Fratele ei mai mic striga că nu vede nimic, așa că Ana l-a luat în brațe, deși deocamdată n-avea ce să vadă. Dar nici ea nu putea vedea mare lucru prin mulțime.
Ana începuse să se plictisească tot așteptînd, iar fratele ei se smiorcăia că vrea acasă, cînd în mulțime a izbucnit un vuiet care a tot crescut și, din aproape în aproape, a aflat și ea că parada începuse. Nu putea să-și facă loc prin mulțime. Așa că s-a mulțumit cu ceea ce se auzea printre rînduri. Unii plîngeau, alții strigau cu glasuri înecate de emoție: „Trăiască Regele!”, „Trăiască Regina!”, „Trăiască armata română!”, „Vive la France!”, ceea ce repeta și ea, iar fratele ei țipa din cînd în cînd că nu vedea nimic. Cei din primele rînduri le transmiteau celor mai din spate ce vedeau. Treceau Regele și Regina călare, în uniforme militare. Din mulțime a izbucnit imnul: „Trăiască regele, în pace și onor!”. „Ce mai e?“, întrebau cei din spate
Acum treceau generalii – „Care generali?”, întrebau cei din ultimele rînduri. „Prezan și Berthelot! Și alții, călare, la pasul cailor!” Atîta lucru auzea și Ana, cînd lumea mai tăcea și se auzeau copitele cailor. Apoi s-au auzit mărșăluitul trupelor pedestre și, pe rînd, „Treceți, batalioane române, Carpații”, „Marseieza”, apoi un cîntec englezesc de război, dacă n-o fi fost chiar imnul lor, cîntat de cîteva plutoane, și tot pe limba aceea pe care n-o înțelegea nimeni, un cîntec al cîtorva zeci de americani, care ajunseseră și ei aici, mai mult ca să nu lipsească.
Cînd mulțimea s-a risipit, Ana a pornit pe stradă cu fratele ei de mînă pe urmele trupelor care defilau prin București, ca și cum ea însăși ar fi ieșit să defileze. De pe margine se auzeau chiote de fericire, se agitau steaguri tricolore, iar polițiștii se furlandiseau ca apărători ai ordinii, la fel cum făcuseră pînă nu demult, cînd Bucureștiul era ocupat de nemți și de aliații lor.
Bucureștenii parcă înnebuniseră. Unii urlau de fericire sau cîntau imnul, alții strigau „Jos nemții!” deși nemții plecaseră, iar cîteva pîlcuri de civili țipau „Trăiască Unirea!” și după ei s-au luat și ceilalți, „TRĂIASCĂ UNIREA!”, încît cînd s-a întors acasă, pe străzile mahalalei, Ana a început să strige și ea la fel, mai întîi de una singură, apoi acompaniată de fratele ei și, treptat, de mahalagii patrioți care ieșiseră de prin case să vadă cine striga ce striga, iar cei care au recunoscut-o pe fiica moașei au eroizat-o, răgușiți, după „Trăiască Regele!” „Trăiască Regina!”, „Trăiască Unirea!”, și pe coana Vasilica, strigînd pe înserat: „Trăiască Vasilica!”, iscusita ardeleancă venită aici în mahala să le moșească copiii. Dinspre buricul orașului se vedeau artificii, ca niște stele care urcau spre cer.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
