Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.
De cînd se întorsese în București, Regina le punea pe doamnele sale de onoare să se ducă prin mahalale, tiptil, îmbrăcate în haine de negustorese sau de gospodine fără pretențiuni, și să-i povestească ce văzuseră. Doamna Procopiu își alesese mahalaua în care locuia moașa Vasilica. A luat o birjă și, cu toate că i-a spus muscalului să meargă la pas, nu observa mare lucru. Doar că dispăruseră cîinii fără stăpîn, cei care săreau la picioarele cailor, și că femeile erau parcă îmbrăcate mai modest decît în urmă cu un an, cînd Curtea Regală plecase din București. Dar, cum fusese război, la ce altceva ar fi trebuit să se aștepte? Ceea ce o încurca însă pe doamna Procopiu era că n-avea termen de comparațiune. Era prima oară cînd mergea în mahalaua aceea. Drumurile ei în această parte a orașului se încheiau în dreptul Gării de Nord, cînd lua trenul către Sinaia.
Cum nu-i venea să pară proastă în ochii reginei, doamna Procopiu l-a pus pe birjar s-o ducă acasă la moașa Vasilica, căreia însă nu-i cunoștea adresa. A zis asta într-un noroc de care se îndoia, îmbrăcată într-o rochie neagră de tafta, o hăinuță cafenie și cu un palton cenușiu, toate luate cu împrumut de la femeia ei în casă. Muscalul a dat din cap, repetînd „Vasilica!” și adăugînd „moșa domna…” de parcă i-ar fi spus calului pe unde să meargă.
Moașa nu era acasă, dar avea să se întoarcă repede, i-a spus soțul, care i s-a recomandat „Institutorul patriot Tiberiu!” de parcă ea ar fi trebuit să știe cine era el. Aveau o casă fără etaj, cu o curte largă, dar neîngrijită, încît doamnei Procopiu i-a scăzut ceva din prețuirea pe care o avea față de coana Vasilica. S-a simțit însă de-a dreptul stingherită cînd acest Tiberiu a întrebat-o de ce Curtea se gîndise la el atît de tîrziu. Cînd i-a răspuns că nu venise în vizită la el, ci la nevasta lui, bărbatul s-a schimbat la față și i-a spus, aproape umil, că poate nu venise momentul ca Majestățile Lor să se gîndească și la fruntașii patrioți care ținuseră steagul sus în timpul ocupației. Apoi a invitat-o în așa-zisa lor sufragerie, mică și cu mobilier ieftin, desperecheat, dar de care institutorul părea mîndru. Dacă n-ar fi trecut prin viața de la Iași, mai mult decît modestă, doamna Procopiu n-ar mai fi așteptat-o pe Vasilica. Sufrageria mirosea a mîncare și a ceapă, iar acest Tiberiu părea să-și fi început ziua cu țuică.
Cînd a intrat în sufragerie, moașa s-a uitat îngrijorată la ea. Pățise ceva?! Tiberiu s-a retras tăcut din încăpere. Și deodată, văzînd-o pe moașă, doamna Procopiu a privit altfel sufrageria ei, în care a văzut opera unei femei răzbătătoare care își făcuse un nume în București pornind de la patenta ei dobîndită de la Budapesta.
Auzind că doamna Procopiu nu venise la o consultație, ci ca s-o întrebe ce părere avea despre mahala, moașa i-a răspuns neted că asta nu era specialitatea ei și că mai degrabă ar fi trebuit să-i întrebe pe polițiștii care-și făceau rondul pe acolo. Apoi moașa a complimentat-o pentru rochia de tafta și pentru hăinuța de împrumut, spunîndu-i că-i stăteau bine. Ceea ce a făcut-o pe doamna Procopiu să se înroșească, de parcă Vasilica i-ar fi zis că a luat o boală rușinoasă.Totuși, cînd moașa a aflat că doamna de onoare venise în mahala cu misie din partea Reginei, s-a ridicat de pe scaun. Nu fiindcă auzise numele Majestății Sale. S-a dus la un dulap mic, de unde s-a întors cu două pahare cu coniac, pe care le-a pus pe masă. Doamna Procopiu, care voia să-i refuze tratația, a adulmecat neasemuitul miros al coniacului Martell, care-i aducea aminte de vremurile bune.
După ce au luat cîte o înghițitură mică, așa, ca două doamne care n-au obișnuința băuturii, moașa a început să-i povestească metodic ce era prin mahala. Oamenii nu mai aveau de nici unele! Restul venea de aici. Se închiseseră prăvălii și cîrciumi. Zeci de văduve de război ajunseseră să cerșească la colț de stradă ca să aibă ce le da copiilor de mîncare. Altele, femei pînă atunci cinstite, se vindeau cu ora ca să aibă ce mînca ele și ai lor. Polițiștii – ce era să facă? – se dăduseră cu nemții, iar cei care demisionaseră se apucaseră de furtișaguri, să aibă din ce trăi. Unul dintre ei, pe jumătate nebun după ce-i murise nevasta, îl împușcase pe chirurgul neamț care o operase. Iar în cimitirul Sfînta Vineri începuseră să se audă împușcături, ca niciodată pînă atunci. Seara, doamna Procopiu s-a dus la palat să-i dea raportul Reginei, prilej cu care a menționat-o și pe o anume doamnă moașă Vasilica.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
