Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

București, marea speranță Episodul 69: Ciorile și pușca unui profesor

Zoom București, marea speranță Episodul 69: Ciorile și pușca unui profesor

Marea speranță a bucureștenilor, dar și a celorlalți români aflați sub ocupație în timpul primului război mondial a fost să-și recîștige libertatea. Ce au însemnat pentru locuitorii Capitalei perioada cît au fost prizonieri în orașul lor, victoria asupra ocupanților și mai ales momentul augural al Unirii, în acest serial despre oamenii obișnuiți, politicienii și lumea acelei vremi.

 Cînd se însera, ciorile se întorceau în stoluri, de pe unde fuseseră, la cimitirul Sfînta Vineri. Mai întîi cîrîiau în zbor, apoi se așezau una lîngă alta pe crengile copacilor care le făceau umbră morților. Mărăcuț, de mulți ani paznicul cimitirului, se uita la ele cu simpatie. I se păreau deștepte și deloc prevestitoare de rău. Dar își păstra această părere pentru sine. Cei care-i dădeau de pomană n-aveau ochi să vadă zburătoarele negre care se strîngeau noaptea în cimitir. Un domn bătrîn, care era profesor la facultate și venea seara să-și vegheze fiica răpusă la 19 ani de tuberculoză, susținea că ciorile ar fi fost întruchipările înaripate ale relelor de care sîntem înconjurați. Hoții și criminalii, pidosnicii și femeile cu condicuță, plus mincinoșii cu vechime și cei ce se închinau cui nu trebuie, toți ăștia, după ce mureau, n-ajungeau nici în rai, nici în iad, ci se încuibau în ciorile care-și făceau veacul noaptea prin cimitir.

Mărăcuț îi deschidea profesorului poarta cimitirului chiar și după ce se făcea noapte. Dar fiindcă musafirul său nocturn era om în vîrstă, se ținea pe ascuns după el, ca nu cumva să moară în cimitir, fără știrea lui. Mai ales că asta se mai întîmpla și ziua, cu oameni slabi de inimă. Intrau sănătoși, ai fi zis, și auzeai după aia că țipau femei care vizitau alte morminte că a murit cineva de viu pe o alee. Mărăcuț mai întîi se ducea să vadă ce și cum, iar dacă persoana nu părea leșinată, ci de-a dreptul moartă, dădea fuga să-l cheme pe polițistul de jurnă, să constate decesul, în felul lui. Adică să-l declare mort pe mort, de față cu doi martori, dintre care unul era negreșit Mărăcuț, iar celălalt – vreunul dintre cerșetorii mai cu prestanță care-și făceau veacul prin cimitir. Or, ziua, ciorile răului, observase portarul, erau plecate cine știe pe unde, drept care de unde pînă unde să le faci vinovate de ceea ce se întîmpla în lipsa lor?

De cînd intrase România în război, Mărăcuț avea alte griji. Nu mai mureau prin mahala și bărbați tineri, ca înainte, de nu mai aveau groparii după ce bea apă. În schimb, sculptorii de monumente și constructorii de imobile de veci de-abia pridideau la început, sculptînd ori construind cavouri pentru fiii sau soții și tații care căzuseră pe front. De un timp încoace, însă, nu mai mișcau nici aceste afaceri cu moartea. Ori că lumea nu mai avea bani, ori că urmașii sau tații și mamele și frații celor morți pe front sau răpuși de boli mistuitoare se mulțumeau să le facă slujbe de pomenire, fără a le mai ridica statui și cavouri din care lipseau răposații.

Ca paznic al morților ce era, Mărăcuț nu prea știa ce era dincolo de porțile cimitirului. Stătea într-o căsuță cu două încăperi mici, pe care le împărțea cu groparii. Iar în zilele cînd nu trebuia să deschidă larg porțile pentru înmormîntări se uita la ce se întîmpla pe stradă. Oameni obișnuiți, iar printre ei militari călare sau pedeștri, îmbrăcați în alte uniforme decît românii. Erau și ăștia viitori clienți ai cimitirului său, dar pînă atunci, Doamne, cît erau de țanțoși militarii în uniforme străine! Ca și cum ar fi împărățit pămîntul. Din cînd în cînd, însă, cîte unul dintre ei ajungea în cimitirele catolice sau protestante de la marginea orașului. Bulgarii erau înmormîntați aici în cimitir, ca ortodocși ce erau, iar turcii, în cimitirul lor mic, cu semiluna la poartă. Altfel, însă, după cum îi spuneau groparii care se mai duceau să sape și prin alte cimitire, gropile erau cam aceleași, ca și pămîntul cu care ei acopereau apoi sicriele, negru-cafenii, după ce cîțiva soldați trăgeau cu puștile în aer, dacă era vorba de un ofițer. Pentru soldați, gradați și subofițeri, uneori inclusiv sublocotenenții, ceremonia se termina repede, ca și cum pentru ei moartea ar fi fost o treabă rușinoasă căreia îi căzuseră victime.

În după-amiaza aceea de aprilie, Mărăcuț se simțea mai bine decît de obicei. Înfloriseră pomii și pe poarta cimitirului nu intraseră decît două cortegii. Unul după o copilă care se otrăvise din greșeală, celălalt după un bătrîn croitor care murise de moarte bună. Nu fusese mult de lucru pentru gropari, dar în pofida sărăciei, și fata, și croitorul avuseseră parte de înmormîntări frumoase, cu flori și bocitoare, ca pe vremuri. Așa că atunci cînd profesorul a apărut, să se ducă la fiica lui, Mărăcuț nu i-a zis nimic, deși nu mai era o oră de vizitat morții. Cam la o jumătate de ceas însă după ce ciorile au apărut pe deasupra cimitirului, portarul a auzit pocnete de armă în incinta pe care o păzea. S-a dus în fugă să vadă ce și cum. Profesorul venise cu o pușcă de vînătoare ascunsă sub palton. Voia să sperie cu ea ciorile care tulburau somnul fiicei sale. Dar cum nu se pricepea să mînuiască arma, nu făcuse altceva decît că stîrnise ciorile să se ridice din copacii cimitirului, de se înnegrise cerul deasupra lui, încît profesorul căzuse plîngînd în genunchi și își număra păcatele cu voce tare. Preacurvise, Doamne, căzuse în păcatul trufiei, și confratele lui cu care concurase la postul de profesor plin la facultate și care murise acum cîțiva ani după ce fusese la el în vizită, tu știi, Doamne, că a venit sănătos la mine în casă! Ciorile s-au așezat din nou pe crengile copacilor, iar profesorul i-a dat lui Mărăcuț ceva bani să nu-i scoată vorbe, apoi a ieșit din cimitir, tot mai grăbit. Pușca de vînătoare, cu țevile ei negre, zăcea uitată sub un salcîm și ciorile apucaseră să se spîrcîie, de sus, pe ea.

(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)

 

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

bt
romania100

Editoriale
  • Un președinte de clasa a treia

    23 aprilie 2019

    Două premii ca două palme transoceanice s-au abătut zilele trecute asupra obrajilor lui Iulius Filip, aflat în agonie într-un spital din Statele Unite. Aidoma hoțului cinstit care, după ce vinde […]

  • Patimile după DNA

    23 aprilie 2019

    2.807 magistrați, adică 1.962 de judecători și 845 de procurori, au avut sau au dosare la DNA. Dintr-un total de cam 6.900 de magistrați, instalați în instanțele și parchetele României, […]

  • Anticomunismul și antisecurismul

    23 aprilie 2019

    Augustin Lazăr era anticomunist printr-o stranie contaminare. A fost iradiat cu anticomunism. Pentru că Augustin Lazăr lupta cu Dragnea-PSD, și se știe foarte bine că Dragnea-PSD e comunism – Ciuma […]

  • Sărutul dat leprosului

    16 aprilie 2019

    Cînd comuniștii au descoperit în arhivele Siguranței burgheze că eroul atîrnat pe sfîrcul sirenei de la Atelierele Grivița era un jalnic informator răsărit din flegmele clasei muncitoare ca Afrodita din […]

  • Dacă Lazăr nu e, nimic nu e

    16 aprilie 2019

    Augustin Lazăr cară în spinare ranița securiștilor, aia de care Turcescu pretindea că se lepădase, și în care zac, împachetate în polietilenă, duhorile unei tinereți dedicate carierei. Dar, cîtă vreme […]

romania100