Cînd Valetul ieșea în oraș, îl saluta lumea cu respect și cu speranță. Doar prietenii lui cei mai apropiați știau cum îl cheamă. Pentru ceilalți era domnul Valet, nume care începuse să-i placă și lui, așa că nu preciza care era numele lui de botez.
Valetul domnului Marghiloman era omul care-ți putea pune o vorbă bună pe lîngă atotputernicul său stăpîn, președintele Consiliului de Miniștri, și știa către cine să te îndrepte dacă ceea ce doreai de la autorități nu era de rangul marelui Alexandru Marghiloman. Tiberiu îl pîndea pe Valet, de cînd se săturase să se tot ducă în audiențe la Minister ca să-și găsească un post pe măsura posibilităților sale. Înalt și bine clădit, omul premierului se ducea, ziua, pe la cei de la care putea cumpăra cafea și spirtoase de lux, care nu se mai găseau prin băcănii.
Noaptea, Valetul mergea în vizită la damele scumpe care-și făceau meseria la ele acasă. Și asta nu numai ca să se culce cu ele. Din cîte știau patrioții cu care se întîlnea Tiberiu în Cișmigiu, două dintre aceste dame, de o frumusețe eclatantă, aveau relații secrete cu guvernul de la Iași, prin doamnele de la Crucea Roșie. Dar asta nu era o dovadă limpede că Valetul le vizita pentru a le folosi serviciile în scop de spionaj sau că se mulțumea cu favorurile lor trupești.
Tiberiu, care-l urmărise de cîteva ori noaptea pe Valet, credea că omul de încredere al premierului Marghiloman putea transmite mesaje secrete la Iași în calitate de valet, dar și din propria lui inițiativă, de patriot căruia nu-i plăcea ce făcea Marghiloman la București. Adică Valetul își trăda stăpînul? l-au întrebat bucureștenii pe Tiberiu. Era posibil, le-a răspuns el, căci aici, la București, cine avea principii părea idiot. Unul dintre patrioți i-a replicat lui Tiberiu că nici ardelenii lui nu erau mai breji, cu toate malversațiunile lor despre unire. Doar că se auzise însă că unul Maniu, Iuliu parcă, o dăduse la Budapesta, în Parlament, pe un naționalism românesc, chipurile fără replică.
Dar acel Maniu era, cică, și ofițer în armata austro-ungară, încît ce puteai să înțelegi și de la el? Pentru Tiberiu, Iuliu Maniu era unul dintre marii oameni ai ardelenilor. Singura lui temere era că acest tînăr ofițer ar fi putut ajunge unul dintre parlamentarii care făceau pe românii dedicați la Budapesta, ca să nu-și piardă locul acolo. Adică, așa cum spunea mareșalul Mackensen, erau de profesiune români. Nu numai ei, ci și politicienii de la București care i se păreau mareșalului persoane pe al căror cuvînt nu se putea bizui.
Dar, îi replicase Marghiloman mareșalului, cît se puteau bizui bucureștenii pe cuvîntul nemțesc de onoare, cînd orașul căzuse pradă jafurilor și violurilor la care se dedaseră și soldații germani, nu numai bulgarii care voiau să se răzbune pentru „răpirea” Cadrilaterului? Mackensen ridicase din umeri. Orice teritoriu cucerit trebuia să treacă prin acest efect al cuceririi. Românii trebuiau să-i mulțumească că el nu-și lăsase trupele și aliații să se poarte cu ei așa cum meritau, după ce pierduseră războiul. Căci jaful și violurile erau cele mai bune dovezi pentru trupe că izbîndiseră.
După război, Marghiloman avea să fie acuzat de trădare, dar din cauza asta n-a pățit altceva decît că a rămas cu numele de trădător, fără să fie băgat la pușcărie, ca alții. Mulți ani mai tîrziu, Marghiloman a fost privit ca un soi de erou al ocupației. Despre valetul său nu s-a mai spus nici măcar că el inventase „marghilomanul”, acea cafea cu rom sau cu coniac, ce avea să poarte numele stăpînului său. Pentru Tiberiu, însă, Valetul avea să rămînă un personaj special, care-i promisese că îl va face profesor de latină la un liceu din București.
(Toate personajele neatestate istoric ale acestui serial au fost persoane reale, a căror viață și moarte pot fi dovedite prin actele lor de botez și prin certificatele de deces care au rămas de pe urma lor. Schimbările de nume, din motive care țin de voința autorului, vor fi dezvăluite la sfîrșitul întîmplărilor prin care au trecut, între anii 1900 și 1920.)
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
