Căderea femeii negre

În briza cu miros de mort ce bătea dinspre popoarele eliberate ale Uniunii Sovietice, uniforma de comisar a Anei Pauker flutura amenințător pe trupul ei plin, ca un drapel de rău augur pe un catarg prea gros. Ana a venit la București în septembrie 1944, flancată de Vasile Luca și Teohari Georgescu, doi cominterniști proști și cruzi, injectați cu toată doza de violență revoluționară de care dispunea stalinismul în acel moment de apogeu.

Guvernul „de largă concentrație democratică“ din 1945-1946 a adus la putere, sub aparenta conducere a lui Petru Groza, prima haită a demonilor comuniști pregătiți la Moscova. Erau animale sîngeroase, crescute în atmosfera de teroare și denunțuri de la Kremlin, gata să acuze, să elimine și să ucidă adversarii politici orbi, care încă mai credeau în democrație și în venirea americanilor. Cu mult mai inteligentă și mai educată decît banda criminală care acapara în viteză statul, Ana Pauker a primit portofoliul Externelor și a făcut un tur mediatic și diplomatic în Europa Occidentală, unde a produs impresie și a ținut prima pagină în marile ziare.

Numai că socialismul se clădea prin eliminarea burgheziei, jefuirea țăranilor și execuția elitei. Avea nevoie, deci, de un singur șef. Gheorghe Gheorghiu-Dej, singurul lider comunist din Europa de Est care reușea să-l distreze pe Stalin, nu iubea deloc conducerea colectivă. După o vizită la Moscova în care el și tătucul au făcut praf o damigeană de vodcă, patru gîște, doi nisetri și un taraf de țigani de pe Volga, Dej a obținut permisiunea să o elimine pe Ana. Stalin era înnebunit să vadă cum servitorii lui din coloniile est-europene se omoară între ei în numele revoluției mondiale.

În 1952, femeia care înfricoșase o țară întreagă a fost acuzată de deviaționism de dreapta, exclusă din partid și băgată la pușcărie. Fusese pînă atunci secretar al Comitetului Central, deputat, membru al Marii Adunări Naționale, ministru de Externe și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Pe linie de partid îndeplinise sarcini cît se poate de cumplite, de la lichidarea chiaburimii la naționalizare și participase la elaborarea caietului de sarcini pentru temnițele de exterminare.

A fost interogată așa cum erau pe atunci interogați dușmanii partidului, adică izolată, lipsită de somn și ținută în apropierea plutonului de execuție. Norocul ei a stat în infarctul lui Stalin. După ce asasinul popoarelor a dat ortul popii, Ana a fost scoasă din pîrnaie și arestată la domiciliu. Cu timpul, Dej a uitat de ea și, într-un tîrziu, prin 1954, a putut umbla pe stradă. I s-a permis să lucreze ca traducătoare și a murit în 1960, mulțumind partidului că i-a oferit ocazia să scape de glonț.