Carol răstoarnă scorul româno-turc

Carol a pîndit războiul cu turcii zece ani. Ca fost căpitan de dragoni, murea de dorul salvelor de tun și al șarjelor călare, dar condiția de domn într-o țară plină de praf și de gîște îi oferea doar lupte civile, doar bătălii politice cu tribul înapoiat care-l aclamase la început și care, zi de zi, între 1866 și 1877, îl voia izgonit. Cînd tunurile de la Calafat au pus primele ghiulele pe acoperișurile din Vidin, Carol a simțit că, în sfîrșit, poate încăleca pe destinul acestei țări mici și văicărețe, așa cum ofițerii prusaci mai încălecau, la nevoie, pe un cal îndărătnic, rechiziționat de la localnici, dar cerut de imperativele bătăliei.

Pe 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, ține în Adunarea Națională un discurs încîlcit, dar înflăcărat, în care proclamă independența României. Armata e mobilizată în următoarele două săptămîni și e cantonată în sudul Olteniei. Pe lîngă ea se scurge, clătinat și ferindu-se să calce în băltoace, nesfirșita armată a țarului.

Trupele rusești ajung în Bulgaria cu aere de triumf, cu obrajii roșii de la alergătură și de la vodcă. Dar turcii, spre surpriza lor, nu evacuaseră teritoriul. Imperiul Otoman își apăra prada. Uriașul cu picioare de lut se dovedește rapid un pușcaș cu ochi de șoim.

La Plevna, Osman Pașa sare în ajutorul popotei țarului, scoțînd din porție cîteva mii de soldați din Ucraina și Ural. Pe 19 iulie, cînd numărul morților începe să sune a dezastru, Marele Duce Nicolae îi cere în scris lui Carol să-și aducă armata pe malul drept al Dunării. Pe 30 iulie, o altă telegramă de la Nicolae – de data asta disperată – îi dă de înțeles lui Carol că războiul de independență s-a copt. Rușii cad sub tirul turcilor mai abitir ca sub puterea beției.

Pe 16 august, țarul și ducele Nicolae îl întîlnesc pe Carol și îi încredințează comanda supremă a trupelor ruso-române. Neamțul trage în piept aerul războiului și își amintește aromele prafului de pușcă. Militarul din el se trezește la viața uitată de prusac și declanșează războiul-fulger.

Cu 38.000 de soldați și 112 tunuri Krupp, el cucerește, pe 30 august, reduta Grivița. Cad sub focul turcilor maiorul Șonțu, căpitanul Mărăcineanu și 1.000 de dorobanți veniți sub arme direct din micile gospodării agricole din Moldova. Dar Plevna e încercuită și, în scurtă vreme, se predă. Pe 9 noiembrie, după lupte grele, e cucerită și Rahova, o redută în care azi se intră mai ușor, pe baza faptelor de corupție. Turcii se predau definitiv, pe 28 noiembrie, unui învingător neamț, după patru secole de luptă cu românii.