Comunist, securist și teoctist

Pe 19 decembrie 1989, în timp ce manifestanții din Timișoara erau arestați, bătuți și omorîți de Armată, Miliție și Securitate, Nicolae Ceaușescu primea o telegramă de felicitare de la Patriarhul Teoctist. Erau acolo, printre „cele mai călduroase felicitări, împreunate cu un respectuos omagiu pentru activitatea strălucită pe care o desfășurați în fruntea țării, pentru binele și fericirea întregului popor“, o selecție de lingușeli năpraznice, depășind chiar munții de limbi și pupături clădiți în jurul dictatorului de pupincuriștii laici.

Pe numele lui natural Teodor Arăpașu, viitorul patriarh Teoctist s-a născut în 1915, fără speranțe și fără viitor, al zecelea copil din cei unsprezece ai unei familii de rit iepuresc, abandonată de destin într-un sat cu specific de inaniție din județul Botoșani. Părinții au apucat să-l dea la mănăstire înainte să uite de el și, astfel, Teodor Arăpașu a început lungul drum spre Dumnezeu, cu dese opriri la chefurile Satanei.

A urmat seminarul la două mănăstiri, apoi, fiindcă era un tînăr arătos și avea o frăgezime apreciată de ierarhi, a ajuns fără probleme monah și ierodiacon. În 1940 s-a înscris la Facultatea de Teologie din București și în Mișcarea Legionară. În ianuarie 1941 a participat la pogromul de la București, în care au fost torturați și uciși 140 de evrei. Și-a acordat singur iertarea creștinească apelînd la studiul evangheliilor și s-a dedicat școlii pînă în 1945. Cînd au venit comuniștii la putere, Arăpașu li s-a pus la dispoziție cu întreaga lui capacitate de a-și folosi limba în mod polivalent. E făcut ieromonah, arhimandrit, Mare Eclesiah la Catedrala Mitropolitană din Iași și Exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașiului. Comuniștii îi făceau pîrtie, lui și lui Iustinian Marina, fiindcă amîndoi aveau ceea ce aprecia Partidul: sete de parvenire, spirit de turnător și trecut șantajabil.

În 1947, cînd în BOR încă mai existau oameni cu frica lui Dumnezeu, Sfîntul Sinod i-a retras lui Arăpașu rangul de arhimandrit și l-a acuzat – pe el și pe Marina – de colaborare cu regimul antihriștilor, adus pe tancuri de diavolii roșii. Dar Gheorghiu-Dej a lichidat acest ultim focar de rezistență creștină și i-a avansat pe Arăpașu și Marina la excepțional. Un an mai tîrziu, Justinian Marina era uns patriarh, iar Arăpașu devenea mîna lui dreaptă, cea cu care preafericitul își satisfăcea dorințele spirituale și lumești.

În 1986, după moartea lui Iustin Moisescu, Teoctist a ajuns el însuși patriarh. Ceaușescu i-a folosit dibăcia de agent laic și devotamentul față de Partid. Cu ajutorul lor a reușit să dărîme șapte biserici din categoria „monument istoric“ numai în București.

În ianuarie 1990, speriat de trecut și de mulțimile ieșite pe străzi, Teoctist a renunțat la patriarhie. Dar biserica și credincioșii l-au cerut înapoi. Iar el a acceptat să revină, fără să clipească, de parcă n-ar fi participat la prigoana evreilor, n-ar fi dărîmat biserici, n-ar fi colaborat în cele mai scîrboase feluri cu partidul comunist, n-ar fi fost șantajat cu dosarul de homosexualitate și n-ar fi turnat la Securitate o droaie de preoți cinstiți.

A continuat să colaboreze în același stil dezgustător cu noii comuniști și securiști care au condus România după 1989 și a murit pe masa de operație în 2007, sub bisturiul unui chirurg urolog, apăsat și el de incompetența pe care Partidul și Securitatea au injectat-o apropiaților lor.