Dă click aici! ȚÎȚE! Pardon, FRICĂ!!!!!

Dacă un documentar pe un subiect savuros, generos și fascinant decide să-și ia numele Fear City: New York vs the Mafia fără să fi pierdut un pariu tîmpit la beție, atunci privitorul inteligent cam știe ce urmează. Un potpuriu de „nimic nou“ sau „deliciu turcesc remestecat“. Și dacă vă întrebați ce treabă au turcii cu mafia italo-americană, primul indiciu ar trebui să fie calitatea de turc a regizorului în raport cu ideea de calitate.

Scorsese te prinde în gheare fără scăpare din primele secunde ale lui Goodfellas, când Ray Liotta filosofează despre propria condiție deasupra unui portbagaj buclucaș. Fear City te face să-ți dorești să fii în portbagajul ăla după douăzeci de minute. Știam că mafia newyorkeză e versatilă și poate fi multe lucruri; pînă acum însă nu-mi imaginam cît poate fi de plictisitoare.

Se prea poate să fie subsemnatul dedulcit la Goodfellas și Casino, precum și la o sumedenie de documentare care și-au găsit locul de ani de zile pe YouTube. Mai mari sau mai mici, în funcție de subiect, dar mereu interesante, mustind de informație și de sînge. Mă rog, mai mult informație. În orice caz, o continuare documentară extrem de plăcută după ce minunile lui Scorsese își încheiau spectacolul.

Și aici poate e și vina Netflix. Se prea poate ca un directoraș speriat să-i fi trimis regizorului un cap de măgar și mențiunea: „Vezi să nu fie ceva mișto, ca alea de pe net. Noi vrem conținut original!“. Și conținut original a ieșit, proptit de la început pe umerii lui Michael Franzese (fost șăf mafiot devenit ciripitor) și ai lui John Alite (un nimeni vag legat de trupa lui Gotti), doi inși a căror unică meserie de ani de zile e să spună aceleași povești răsuflate despe Mafie.

De fapt, documentarul în sine reia fără jenă lucruri tocite de atîta respus, dar, după cum precizam, măcar o face extrem de plictisitor. Tonul este de tătăiță pe somnifere, jumătățile de informație sînt de o banalitate feroce, răbdarea spectatorului e pe moarte și moartea geme îngrozită că nu mai vrea. Nu există cuvinte în limbile moderne care să exprime ura personală și profesională pentru lipsa de talent și de viziune a celui care a făcut terciul ăsta.

Singurul lucru care poate fi apreciat este exercițiul de pupat FBI-ul drept cel mai frumos, cel mai deștept și, în general, cel mai. Adică, dacă vă plăcea pe vremuri „Cîntarea României“ sau sînteți nostalgici după un regim pe care nu l-ați trăit nici măcar o secundă, dar știți că îl știți foarte bine, atunci seria s-ar putea să vă placă. Altfel, rămîne o plictiseală sinistră, acum și cu urme groase de limbă.

Fear City: New York vs the Mafia. R.: Sam Hobkinson.