Ne-am (re)găsit specificul Național(ei)? Ba din Contra. Mamă, știi că te iubesc, dar nu ca pe echipa națională a României și, mai ales, ca pe poporul nostru român! Dacă la fotbal ne mai pricepem cît de cît, fraților, sîntem chiar experți în materia “Poporul român”. Sîntem români și nimic din ce e românesc nu ne e străin. Dubla asta, cu Spania și Malta, ne-a zgîndărit încă o dată bolile cronice și endemice. Ne-a retrezit iarăși (a cîta oară?) traumele și obsesiile identitare. Puține popoare, pe continentul UEFA, mai sînt atît de obsedate de propria lor identitate așa cum sîntem noi, românii. Cine sîntem, de fapt, noi? Mingicari activi, care nu le lasă mingea adversarilor, sau șmecheri reactivi, care doar așteaptă o oportunitate? Lung prilej de vorbe, controverse și ipoteze. Ce să-i faci… Națiunea arată la fel ca Naționala: încă e tînără și prea bătrînă, totodată. Ne tot raportăm la un prezumtiv trecut glorios, mereu vizăm un ipotetic viitor luminos și, între timp, sînt rare (adeseori întîmplătoare) momentele cînd ne plasăm solid în prezent. Ne-o lipsi ceva, pesemne… Detaliem, cu exemple de pe dezamăgitorul traseu cu Spania și Malta. 1-2 (doar) și 1-0 (jenant).
Deci ce ne lipsește? Păi, nu respectăm, am zis noi, regula celor patru C: Curaj, Consecvență, Cooperare, Coerență. Pentru alți doi C, Cozmin și Contra, detaliem mai departe. Deci, moșule, băi Guriță, așa se clădesc victoriile naționale: să ai curajul de a găsi (sau inventa) o formulă, consecvența de a o menține, pentru ca, prin cooperarea tuturor, să ajungi la coerența ce-ți aduce succesul. Or, la București și la Ploiești, n-am prea văzut așa ceva.
Revenim la vechile noastre obsesii, alea identitare, ca să vezi cît de români putem fi. Că n-am avut pic de curaj în primele 60 de minute cu Spania, asta-i clar. În schimb, cu Malta a fost altfel. I-am luat la preț de matineu, zicîndu-ne: “Las’ că, cum o fi, tot le dăm trei-patru boabe la chelnerii ăștia!”. C-așa-i românu’: exagerat de umil în fața barosanilor, nejustificat de arogant în fața celor mai mici.
Pe partea ailaltă, îi mai înțelegi și pe jucătorii noștri, bieții. N-au cum să priceapă nici sistemul de joc, nici formula de echipă, din moment ce astea se modifică de la meci la meci. Dom’le, nu sîntem tacticienii lu’ pește prăjit, da’ ne mai explică alții: am început preliminariile jucînd în 4-2-3-1, cu Spania a fost un fel de 5-3-2, iar cu Malta ne-am pomenit cu un vag 4-3-1-2. Ce să mai înțeleagă, ce relații de joc să mai stabilească între ei niște băieți care, oricum, se antrenează doar cîteva zile împreună? Vecinii noștri de grupă, spaniolii, joacă de o veșnicie în sistemul 4-3-3. Nemții au tot ținut-o în 4-2-3-1. Alții, puțini, mai haidamaci, nu s-au lăsat de clasicul 4-4-2. Doar noi, acum cu Contra, ne credem mai jmecheri decît toți. Schimbăm jucători și sisteme de la meci la meci. C-așa-i românu’: nu sîntem capabili să menținem o formulă, un sistem, un proiect pe termen măcar mediu.
Desigur, Tătărușanu a reconfirmat, iar Pușcaș a devenit o certitudine. Felicitări, jos pălăria, băieți ai noștri! Mai departe, între portar și vîrful de atac ne-ar mai trebui și o echipă, totuși, nu doar o adunătură de individualități. C-așa-i românu’: talentat, cu potențial, dar nedeprins să coopereze.
C-așa-i românu’: se bazează mai ales pe noroc. Ca dovadă, iacătă, Suedia și Norvegia au făcut meci egal, scorul ideal pentru noi, vai de curu’ nostru. “România e prea norocoasă ca să mai aibă nevoie de politicieni”, spunea cineva la sfîrșitul primului război, cu doar cîțiva ani înaintea primului meci al echipei naționale, cel din 8 iunie 1922. Hai s-o luăm de bună. Hai să credem că, la așa noroc, nu ne mai trebuie antrenori și federali. Doamne, ocrotește Naționala și iartă-ne nouă greșeala de a fi invocat iarăși controversatul “spirit național”. Hai România!
