Încep să cred că producătorii de la Hollywood nu-și bănuiesc publicul de o vagă înapoiere mintală, ci sînt ferm convinși că plătitorii de bilete sînt retardați cu acte-n regulă. Pentru că altfel nu-mi explic de ce toate filmele care implică cel puțin un computer și ceva activitate pe net dau naștere unor secvențe care îi determină pe oamenii de bun-simț să murmure prin sală: „Ia filmul și omoară-l cu o lopată în spatele casei. Nici celuloidul nu suportă absolut orice”.
Știți la ce mă refer. Secvențele de hacking care devin cu atît mai intense cu cît spărgătorul digital dă mai repede sau mai tare în tastatură sînt doar vîrful aisbergului, și de-aici totul o ia la vale, în tentativa disperată de a demonstra pînă și celui mai permisiv dintre spectatori că da, scenariul e scris de niște cetățeni de 80 de ani care, at best, știu că Internet înseamnă „Nu mai descărca gif-ul ăla animat, că vreau să dau un telefon!”.
De asemenea, același spectator trebuie să apară în cercetările Hollywood-ului drept un virgin din convingere, genul de om care știe că sexul e un păcat și, dacă nu se poate altfel, se va masturba în duș cu prezervativul, de frică să nu-și lase însărcinată prietena imaginară. Altfel nu pot să-mi explic de ce, în era porn-ului atotputernic, cetățencele fac sex în film mai îmbrăcate ca la piscină și, cînd se trezesc din somn, o fac automat sub cearșaful tip L, care acoperă țîțele ei și pelvisul lui. Poate că în America țîțele sînt periculoase pentru public, cine știe? Din experiența mea, țîțele n-au omorît pe nimeni niciodată. Bine, poate doar în secvența aia în care piticul porno se luptă cu Lolo Ferrari fără cascador.
Ar mai fi ceva de adăugat? Poate definiția clasică a genului cunoscut de publicul larg drept comedie romantică: subgen al filmului de comedie la care se uită femeile cînd vor să plîngă. Sau, dacă preferați: film de umor lipsit de umor, a cărui singură poantă apare după vizionare, sub forma „Știți comedia romantică X? Am plătit bani ca s-o văd!”.
Acestea fiind spuse, e destul de ușor de bănuit direcția în care băltește producția de față. Megan (Analeigh Tipton) este o ființă singură, tristă și deprimată, forțată de disperare să caute dragostea pe Internet sub forma unei aventuri de o noapte. Chestie care implică eforturi mari de voință pentru că, nu-i așa, americanii fac asta de cel puțin zece ani, deci nu e genul de lucru perfect normal în morala cotidiană. „Internetule, dă-mi alesul din vis!”, probabil că a gîngurit ea romantic în gînd, în timp ce Internetul, plictisit pesemne de turmele de puberi care promit că fac sex constant cu mamele adversarilor lor din Call of Duty, a mormăit: „Bine, ia-l pe ăsta!”. Intră în scenă Alec (Miles Teller), se întîmplă niște lucruri, se face dimineață. Ea se trezește, decide că ar fi timpul să plece. Și asta face, fără să-i fure telefonul și portofelul, adăugînd filmului o ușoară tușă de suprarealism.
Din păcate, un viscol ticălos a blocat întreg Manhattan-ul și, prin urmare, și pe Megan în clădire. Un om normal prins în situația ei ar gîndi logic: „Am prins un rol în The Day After Tomorrow!” și ar începe să țopăie ridicol și dramatic în fața peretului în care bănuiește că e regizorul. Ea nu. Ea se întoarce înapoi și își pune partenerul de-o seară în fața unei dileme: „Fie mă suporți în casa ta pînă vine dezghețul, fie mă tranșezi cu drujba și mă ascunzi în frigider, ceea ce n-o să se întîmple pentru că ar face brusc filmul mult mai interesant”.
E drept, premisa – doi semi-necunoscuți forțați de împrejurări să fie sinceri unul cu altul – era promițătoare. Pentru un serial englezesc scris de Steven Moffat (Sherlock, Coupling, Doctor Who). Sau pentru un scenarist francez cu nerv în tastatură și vervă pe ecran. Din păcate, Mark Hammer este american, așa că face premisa terci în stilul ăla semi-puritan care transformă un aspirator într-o persoană mult mai umană decît borgii de pe ecran.
Nu insist asupra umpluturii de mijloc („Hai să fim împreună!” „Nț! Am o prietenă înșelătoare și nu voiam să fie scorul 1-0 pentru ea cînd îi dau papucii”), ea se desparte de el, el se desparte de prietenă, ei toți rămîn separați și de negăsit pînă cînd el are ideea genială să convingă Poliția că ea merită să fie băgată la bulău. Așa, măcar o zi, că New York-ul e mare și altă șansă s-o găsească nu mai există. Cum ar fi site-ul de lipeli de pe care a găsit-o. Sau telefonul. Sau Internetul în general. Ei bine, nu, arestarea e singura variantă. Bine măcar că omul n-a început să-și omoare familia, așa cum făcea blonda din bancul original.
Two Night Stand. R.: Max Nichols. Cu: Miles Teller, Analeigh Tipton.
