Caută în Cațavencii.ro

Te interesează un subiect anume? Scrie termenul căutat şi apasă Enter.

[Închide sau apasă ESC]

După-amiază de frizer de cîini

Zoom După-amiază de frizer de cîini

Dacă un american ar ajunge din greșeală la acest film, în mod sigur ar exploda nervos: „Dogman e cel mai tîmpit supererou pe care l-am văzut vreodată!”. Și ar avea dreptate, în felul lui primitiv. Protagonistul nu e nici pe departe un erou. Filmul însă, păstrînd retorica primitivă, e super.

Regizorul Matteo Garrone și-a demonstrat talentul de povestitor cu Gomorrah și, pentru cunoscători, o asemenea precizare ar trebui să fie prea destul. Nu e. Privind retrospectiv, Gomorrah, așa excelent cum s-a dovedit a fi, pare doar o ucenicie în care Garrone și-a șlefuit cu adevărat talentul și acum, ieșit din coconul lumii napoletane, poate să zboare cu adevărat liber în arta sa.

Pornit tot în zona periferică a civilizației, undeva, într-un cartier uitat de lume la marginea mării, Dogman este povestea lui Marcello (Marcello Fonte), un frizer de cîini, stîrpitură dornică să fie acceptată de mica burghezie locală – și spun asta forțînd termenul la modul ridicol, inșii în cauză fiind proprietarii unor dughene la fel de mizere ca și frizeria de potăi. Sala de păcănele, amanetul, ăsta e nivelul la care aspiră Marcello să se mențină.

Pe de altă parte, același Marcello este un tată iubitor, dornic să-i ofere fiicei sale vacanțe scumpe, motiv pentru care se ocupă și de un mic trafic de cocaină. Întîmplător, unul dintre clienții fideli este bruta locală, Simone, drogat, bătăuș, hoț și, în general, un mizerabil de ultimă speță. Societatea pe de-o parte, prietenia cu Simone pe de alta. Marcello pare capabil să le țină pe amîndouă în echilibru, cu inteligență, cu tact, cu imaginație și, fiind ocupat cu o asemenea complicată echilibristică, nu realizează cum drumul drept devine o pantă din ce în ce mai abruptă înspre…

Urmărind parcă să facă în ciudă tenului său măsliniu, Marcello Fonte își pictează personajul într-o paletă extrem de largă de nuanțe de gri, combinînd cu talent mila, duioșia, frica, umanitatea, interesul meschin, sacrificiul și abjecția de ultimă speță. Spectru generos, parcă prea generos la nivel teoretic, dar pe care practica impresionantă de pe ecran îl demonstrează a fi pe deplin adecvat situației. Dacă ochiul lui Garrone se dovedește cu adevărat magic, prestația lui Fonte trebuie să-i fi fost muză. Regizorul și actorul se completează reciproc cu un farmec rar întîlnit și unul fără altul n-ar putea exista. Sau, mă rog, ar exista, dar într-un film mizerabil prin comparație.

S-au găsit voci care să acuze finalul aparent în coadă de pește. Nu dau detalii, povestea merită savurată minut cu minut, așa cum știe Garrone s-o spună și Fonte s-o interpreteze. E destul doar atît: arta cinematografică a spus ce era de spus, prin vocea gîtuită a protagonistului, prin tabloul dezolant al ultimului cadru, prin liniște, prin singurătate, prin metaforele împrăștiate darnic în ultimele minute. Marcello a ales. Restul e doar o consecință admnistrativă care nu își are locul aici, ci într-un calup de știri morbide.

Dogman. R: Matteo Garrone. Cu: Marcello Fonte.

Citeşte mai multe despre:

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Editoriale
Editoriale
bijuterii argint