Cînd protagonista se trezi din somnul de semiveci, văzu că era într-un soi de sarcofag SF aflat la confluența tehnicii Star Trek și a obsesiei pentru cabluri intravenoase Matrix. Situația era cel puțin bizară, dar măcar vocea venită de nicăieri o mai liniști: oxigenul era pe terminate. Durata de viață: aproximativ o oră și 20 de minute, asta dacă bioforma nu devenea isterică și menținea un ritm decent al respirației. Ar dori bioforma un sedativ? Nu, bioforma ar dori niște memorie, pentru că habar n-are cine e, cum a ajuns acolo și de ce nu poate ieși afară.
Cu toții am mai exagerat puțin cu băutura și unii dintre noi am făcut și lucruri pe care oamenii fără haz și capacitatea de-a fi interesanți le-ar putea considera exagerate. Practic, mîndra se află în starea de mahmureală adusă de o seară decentă de vineri. Bine, cu excesul de tehnologie deja menționat, pentru că știm că femeile sînt pretențioase. Cît privește lipsa de oxigen, nu era cazul să fie atît de îngrijorată, cu toții am dormit după o noapte de bere și șaorma cu ceapă și usturoi într-o cameră cu geamurile închise.
Ușor-ușor, cu ajutorul și nu prea al inteligenței artificiale MILO care pare să opereze capsula în care e prizonieră, protagonista se lămurește de una-alta: e doctor inginer savant de renume mondial și Poliția (apelată prin intermediul aceluiași MILO) habar n-are unde e. Sau poate are, dar…
Ajuns în acest punct, spectatorul simte simultan speranță și teamă. Speranța că povestea poate evolua în cea mai fascuinantă variantă posibilă – de exemplu, să iasă din sarcofag doar ca să descopere că e singură pe o navă spațială în mijlocul cosmosului, iar toate personajele perindate prin convorbiri telefonice sînt amintiri ale unei vieți de mult trecute, păstrate în memoria ei și programate în cea a lui MILO. Eventual, să afle că sarcofagul și somnul din el sînt modul prin care mîndra este regenerată constant, pentru că e plecată de pe Terra de mii de ani, iar pierderea memoriei face parte din program ca mecanism de protecție antidileală. Și că nu e prima dată cînd se trezește. Nu, nici a doua. Nici a treia. Poate ar fi mai bine să nu-și încarce memoria cu cifre ridicol de lungi.
Alternativ, apare inerent teama că scenaristul a optat pentru varianta lipsită de imaginație a răpirii din răzbunare sau a testului militar top secret.
Oxygen este o variantă de compromis. N-are tupeul să meargă pînă la limita imaginației, dar nici nu rămîne la nivelul solului. Din păcate, e genul ăla de compromis care, în momentele sale cu adevărat bune, nu face decît să arate cît de glorios au ratat realizatorii o ocazie fantastică. Muzica superbă, fără discuție, și anumite cadre în momente-cheie, cînd misterul e dezvăluit într-un mod stelar, ar recomanda filmul drept un greucean. Gradarea destul de proastă care cam sufocă sentimentul de suspans, interpretarea nu foarte strălucită a mîndrei și, sincer, obsesia maladivă pentru șobolani morți și alte scîrboșenii strică însă toată impresia. Adăugați și niște găuri de scenariu absolut inexplicabile la nivel rațional, dar fără de care povestea nu se descurcă în stadiul actual, și imaginea e completă. Există vopsea bej care se usucă mai greu în aerul umed al pădurii ecuatoriale și există ultimele 20 de minute ale filmului, timp în care am citit cele 4.822 de volume ale Enciclopediei Chineze.
Oxygen ar fi trebuit să fie un tur de forță al protagonistei. Nu e cazul. Nici dacă marja de eroare ar fi o galaxie. Mélanie Laurent merge, dar nimic mai mult. Groaza de-a muri îngropat de viu, claustrofobia, misterul, agonia de-a nu ști ce și cum, nimic din toate astea nu trece de ecran în mintea publicului. Și e cu atît mai umilitor cu cît Mathieu Amalric (MILO) reușește să fie fascinant, strecurînd o picătură de suflet în răspunsurile mașinale pe care le dă.
Oxygen. R.: Alexandre Aja. Cu: Mélanie Laurent, Mathieu Amalric.
