Septembrie 1991 a fost ultima lună completă petrecută de echipa noastră în redacția de la Curtea Veche, iar numărul scos după mineriadă a fost unul dintre ultimele numere făcute de noi pentru Batalu’. Eu nu știam, atunci, asta. Nu eram implicat în marea plecare care se pregătea. Dar eram membru fondator al Așezământului Cultural Academia Cațavencu, așa că m-am trezit chemat, într-o zi, nu la redacție, ci acasă la Doru. Stătea într-o garsonieră – maximum apartament cu două camere minuscule – pe Calea Victoriei, aproximativ vizavi de Green Hours. Acolo, într-o cămăruță plină, în care fumul de țigară era mai dens decât ceața de dimineață de la Hârșova, s-au creionat paginile și rubricile Academiei Cațavencu. Am stat fascinat câteva ore, urmărind un brainstorming nebun și neîndrăznind, încă, să intervin. Pur și simplu eram cucerit de schimburile de replici, de miștourile permanente, de atmosfera aia care cam dispăruse din redacție, dar avea să devină motorul Academiei Cațavencu pentru cel puțin un deceniu de atunci încolo.
Revista s-a lansat prin surprindere, având pe prima pagină editorialul noii achiziții: Mircea Dinescu. A fost, de la bun început și până astăzi, singura contribuție redacțională a lui Mircea: editorialul. N-a participat niciodată la ședințele de redacție, n-a avut păreri legate de conținut, uneori habar n-avea nici ce apare în revistă.
Mircea nu era doar editorialistul revistei, scăpându-ne pe noi de lupta pentru a semna pe prima pagină, ci și acționar. Acționarul majoritar devenise trustul Expres, printr-o firmă mai mică, numită Rodan SRL. Administratorul firmei respective, unsul lui Mihai Cârciog pe pământ, era Dan Nicolici, fost contabil în DIE. Al treilea acționar al revistei era Așezământul Cultural Academia Cațavencu, asociația în care eram noi, redacția. Noi aveam 21%, Mircea 20%, iar trustul Expres 59%. Dar deciziile le luam noi.
Printr-o clauză a contractului de asociere, deciziile legate de soarta revistei se luau prin votul acționarilor, indiferent de numărul de acțiuni. Astfel, Dinescu avea un vot, noi aveam un vot, trustul avea un vot. Oricând, la orice oră, deciziile se luau cu 2 voturi la 1, cele două voturi majoritare aparținându-ne nouă și lui Mircea. Vorbim despre deciziile financiare sau despre cele legate de tiraj. De conținutul editorial ne ocupam, în continuare, doar noi, de capul nostru. Nici Cârciog și nici Nicolici nu au încercat măcar, vreodată, să ne impună vreun subiect sau să ne convingă să renunțăm la vreunul. Mai aflam, din când în când, că o anchetă din revistă i-a mai dăunat lui nea Mihai în vreuna dintre afacerile lui care n-aveau legătură cu presa, dar nu s-a plâns niciodată.
Ovidiu Nacu, Batalu’, a reușit să mai scoată unul sau două numere din Cațavencu Incomod. Poate chiar trei. Dar a obosit repede. Le scria aproape singur, iar asta nu putea dura cine știe cât.
Lansarea revistei, aia oficială, a avut loc în octombrie 1991, parcă pe 9, la Casa Vernescu, unde era sediul Uniunii Scriitorilor. Luat de val, am fost convins că acolo este și sediul redacției. Încă nu era, dar nu mă încurcam eu în astfel de amănunte.
În săptămâna următoare, m-am dus, așadar, la USR (Uniunea Scriitorilor din România), ca să-mi predau textul pentru noua revistă. Doar că n-am găsit nici o redacție. Am ajuns în biroul lui Dinescu, i-am zis că suntem colegi la Academia Cațavencu și că vreau să las și eu un text. Doar că nu-l trecusem pe curat. Așa că Mircea mi-a arătat o mașină de scris din secretariat, m-a lăsat în grija unei secretare blonde și acre și a plecat.
Mi-am scris textul, de care eram destul de mândru, și l-am lăsat secretarei acre și blonde. Cel mai probabil la ea se află și în ziua de azi, căci la redacție nu a ajuns niciodată.
41 de vizualizări
