Undeva, într-un loc uitat de zei și de oameni, unde pustiul alb se întinde nemilos pînă dincolo de zare, iar vîntul șfichiuie asemeni briciului mînuit de un psihopat, un avion tocmai și-a adus pilotul în ceea ce amenință să fie ultima sa călătorie.
Nu știm ce l-a aruncat pe misteriosul sinistrat dintre nori între dunele de zăpadă. Nu știm de cînd e acolo. Filmul își hrănește atmosfera din necunoscut la fel de mult pe cît o face din determinarea pe care o inspiră dragostea de viață. Asemeni eroului, scenariul își păstrează energia necesară supraviețuirii și nu risipește resursele. Practic, nici nu contează cine e și de ce e acolo. Imensul pustiu arctic nu judecă și nu are păreri preconcepute. El omoară într-un mod atît de nediscriminatoriu încît e de mirare că CNCD nu i-a oferit un premiu pentru egalitatea de șanse pe care o oferă cu fiecare rafală de vînt înghețat.
Deocamdată, e bine. Carlinga oferăîncă un adăpost decent, iar copcile dau destul pește cît să țină moartea prin inaniție la distanță. Din păcate, nu țin la distanță și urșii polari. Să nu zici ceva de dulce nenorociților ălora de ecologiști care vor să-i salveze?
Nu, nu zici. Scenariul e zgîrcit la vorbă. Trăncăneala e risipă de energie. Filmul mizează aproape tot pe talentul de actor mut al lui Mads Mikkelsen și danezul spune enorm fără să deschidă gura. Prins într-un loc unde singurătatea devine solitudine, iar mîhnirea dezolare, protagonistul lasă gerul să lucreze în favoarea lui și judecă lucrurile la rece. Trebuie să reziste. Să subziste. Să aștepte izbăvirea venită din cer, pentru că Arctica n-are români, deci slabe șanse să apară cineva cu ATV-ul.
Salvarea vine. Și pleacă. Nu foarte departe, pentru că pala asasină de vînt a înfipt-o la doi pași. Elicea sfărîmată, pilotul mort, copilotul însă viu. Deocamdată. S-a dus șansa plecării, dar măcar a venit șansa de-a deveni, din protagonist, erou. Înarmat cu o hartă și înhămat la sania unde zace semisupraviețuitoarea în nesimțire, personajul lui Mikkelsen e singur împotriva tuturor: împotriva viscolului, împotriva distanței imense, împotriva lanțului stîncos care îi taie drumul, împotriva foamei și a hipotermiei, a degerăturilor și a epuizării.
Există o gradare foarte fină, din ce în ce mai evidentă pe măsură ce Mikkelsen se afundăîn nemărginirea din jur. Peisajul e fascinant pentru privitor și neînduplecat pentru îndrăznețul care cutează să-l sfideze. Puterea, inteligența și determinarea sînt prinse parcăîntr-o menghină care se strînge încet și implacabil.
Nu cred că există un singur minut în care filmul să băltească. Mă rog, ajută și frigul din jur. Cînd îți îngheață aburul în ceașca de cafea nu mai ai chef să tragi secvențe de umplutură. Regizorul nu apelează la tertipuri ieftine de teapa exploziilor sau a scenelor mincinoase, menite să scoată dramatism prost dintr-o secvență calpă. Nu, în mod clar, el n-ar fi în stare să filmeze episoade proaste și chioare pentru Game of Thrones. Conștient de calitatea pe care o are la dispoziție, Penna preferă să construiască atent și cu răbdare, obținînd tensiune cu migală de bijutier, mereu grijuliu să nu lase cumva deznodămîntul să scape în mintea spectatorului înainte de a-i veni vremea. Tonul menținut mereu neutru dă șansa punctului culminant să fie într-adevăr culminant, iar finalul să trosnească ecranul cu toată forța pe care i-o dăîncordarea de pînă atunci. Asemeni debutului, am apreciat că și deznodămîntul păstrează același laconism plin de farmec: scurt și cuprinzător.
Arctic. R.: Joe Penna. Cu: Mads Mikkelsen.
1.220 de vizualizări
Mi-a placut filmul, mai putin finalul. Este un film de cinematograf, se putea si un final mai pozitiv.
am impresia ca ti-a scapat un mic detaliu din arieplan daca nu ti-a placut finalul