Pe 21 iulie 1914, soarele pîrjolea tăriile. Deasupra munților Bucegi nu mai zbura nimic: nici pasăre, nici gîză, nici aeroplan. Un corb a îndrăznit să iasă din umbra pădurii și să dea o tură prin văzduh, dar s-a prăbușit cu penele în flăcări. Urșii transpirau în bîrloguri, lupii sufereau de zăduf în vizuini, mistreții zăceau în hățiș, veverițele aiurau în scorburi. Singurele vietăți din zona Sinaia care arătau ceva mai multă vioiciune erau adunate în sala mare a Castelului Peleș. Un curent de aer rece înviora atmosfera. Ventilatoarele cele mari din subsol scoteau aerul din ghețărie și îl pompau, prin țevi amenajate de inginerii nemți, peste fețele distinșilor participanți.
Răcoarea care brobonea paharele cu limonadă era în contrast cu fierberea discuțiilor. Era Consiliul de Coroană. Regele Carol îi chemase pe fruntașii liberali și conservatori ca să decidă poziția României față de război. Carol dorea alianța cu Germania în baza cuvîntului dat, a originii sale și a unui tratat militar secret, semnat cu Bismark în 1883. Dar cei mai mulți oameni politici, în frunte cu Ion I.C. Brătianu, erau pentru neutralitate.
Între miniștrii liberali aduși de Brătianu ca să-i sprijine poziția se afla Emil Costinescu, pe atunci ministru de Finanțe. El mai fusese de două ori ministru de Finanțe, fusese și director de bancă, și unul dintre fondatorii Băncii Naționale a României, și primar al Capitalei. Costinescu venea dintr-o familie ilustră și bogată, cu mari realizări la Academia Mihăileană din Iași și cu moșii și mai mari în împrejurimile Iașiului. Născut în 1844, școlit la Paris și înzestrat cu un simț formidabil al banului, Emil Costinescu a fost un geniu al umbrei. A stat întotdeauna într-o rezervă inteligentă din care a lăsat să-i răzbată, cînd și cînd, discret, meritele de finanțist. Contribuția lui la organizarea banului public este unanim recunoscută și l-a făcut indispensabil aproape tuturor guvernelor și instituțiilor bancare. La Consiliul de Coroană n-a vorbit mult, dar a spus exact ce trebuia spus. Dincolo de vorbe și emoții, dincolo de visul Marii Uniri, România nu-și permitea financiar decît un război contra nemților. Pentru războiul contra Antantei nu existau bani. România nu deținea resurse să-și scrie istoria decît în sensul neutralității urmate de alianța cu Franța, Anglia și Rusia. Costinescu a fost scurt, a arătat cifrele, iar Carol, a cărui încăpățînare era întrecută doar de zgîrcenia lui înverșunată, a tăcut și a acceptat neutralitatea.
Emil Costinescu a mînuit cu mare dibăcie și capitalul privat. Vocația lui dublă, de industriaș și latifundiar, n-a dat greș niciodată. Cele două fabrici de pe Valea Prahovei, una de cherestea și una de cuie, duduiau. Iar pe terenurile achiziționate la malul Mării Negre a strămutat 48 de familii de sași. A întemeiat localitatea Costinești, proiectată ca o colonie a germanilor dobrogeni. Chiar dacă nemții s-au amestecat cu stavrizii, cu hamsiile și cu contrabandiștii români, influența germană mai e și azi prezentă în Costinești, în special prin consumul mare de bere, care reușește, cînd și cînd, să țină pasul cu vînzările de șaorma.
