Nici un voinic nu mai cuteza să-și încerce norocul cu balaurul, mai ales de cînd acesta se arătase puțin homofob și pîrlise vreo trei flăcăi într-un mod inacceptabil chiar și între adulți care consimt.
Împăratul fu cuprins de mare supărare. Prin fața tronului se perindară poeți și cîntăreți, trubaduri și truveri, ba chiar și un epigramist, care fu imediat omorît cu pietre și apoi spînzurat în piața publică, așa cum merita. Pentru că dacă nu mori de rușine scriind plictiseli de moși mumificați, atunci ai nevoie gravă de ajutor.
Din păcate, nici unul nu reuși să aducă vreun zîmbet pe fața împăratului. Nici măcar miorlăielile de milă ale epigramistului cînd călăul îi explica doct: „E prima ta lapidare? Atunci trebuie să iei o piatră în gură!“.
Era nevoie de altceva. De un artist providențial. Calitate germană. Un BMW al literaturii.
Și iată cum intră în palat poetul, parcă purtat de muze ca Homer la Micene. Își drege gingaș glasul precum aedul lira…
–Hai, zi ceva, distrează-l azi pe Măria Sa! Alungă-i supărarea și fă-l să rîdă iarăși!
Și-nalță, deci, poetul privirea spre Olimp. Și-n ochi îi strălucește un licăr buclucaș, ce mohoreala aspră promite s-o alunge. Zîmbește larg și spune plin de emfază-n vorbe:
–Suferințele tînărului Werther!
–Ieși în svastica mă-tii afară! urlă Împăratul Verde.
–(profund jignit) Eu sînt maestrul Goethe, mă știe-ntreaga lume!
–(dă din mînă a lehamite) În Găești n-a auzit nici dracu’ de tine!
*
Și iată că ajunge Împăratul Verde în juriu la Voievozii au talent. Tocmai la timp ca să apară patru concurenți certîndu-se amarnic.
Vlad Țepeș voia să facă o trupă black metal satanistă.
Constantin Brâncoveanu refuza să mai dea din pleată pe motiv că-i zboară capul în public DIN NOU.
Mihai Viteazul pohtea ca trupa să fie neapărat un trio.
Ștefan cel Mare a intrat într-un butoi de vin cu două mîndre despuiete și a zguduit sala cîntînd „Pour Some Sugar on Me“
*
Între timp, balaurul îl fugărea pe Făt-Frumos, dovadă că o alimentație rațională și exerciții fizice regulate pot face minuni la orice specie. În goana lor nebună, și fiară, și călăreț se apropie de prăpastie. Mai au cinci pași… trei… doi… unu…
–Zboară, Bucifal! strigă Făt-Frumos și-și îmboldește catîrul să sară peste hăul căscat la picioarele lor.
Rămas cu buzele umflate pe margine, balaurul privește uimit cum fast-food-ul îi zboară de sub nas și se face chiftele IKEA de fundul prăpastiei.
–Nu înțeleg ce-a putut să meargă prost. Eu chiar m-am identificat cu un cal înaripat! protestă revoltat calo-măgarul.
–Ai încercat să ai mai multă încredere? întrebă viteazul la fel de surprins.
–Frate, pronumele mele preferate sînt „zboară/puiule/zboară“!
–Atunci e clar, sigur au fost cititorii transfobi la adresa noastră.
*
Sătul să tot aștepte un voinic capabil, balaurul mormăi: „Uite de aia e bine să-ți faci lucrul tău cu mîna ta“, ca orice gospodar adolescent timid, și hotărî s-o fure singur pe prințesă. Poate așa se va simți un zmeu să intre în scenă și să aibă parte și el, balaurul, de un work-out satisfăcător cu un partener competent de sparring.
Se înfășură deci șerpește de-a lungul turnului și urcă în noaptea neagră spre singura lumină ce pîlpîia-n iatacul domniței. Deschise ușor fereastra și… șapte mandibule trosniră brusc podeaua, în timp ce șapte perechi de ochi se luptau să iasă din orbite la vederea prințesei.
–Ești fermecat de trupul meu gol, nu-i așa? chicoti ea gingaș.
Prea năucit ca să vorbească, balaurul dădu din cele șapte capete.
–Nurii mei te-au lăsat fără grai? zîmbi ea galeș.
Balaurul iar dădu din capete.
–E prima dată cînd vezi o prințesă goală? întrebă ea zîmbind cu subînțeles pe sub gene.
Balaurul trase aer în piept și recunoscu un secret pe care spera să nu-l rostească vreodată:
–E prima dată cînd văd o prințesă în p*la goală.
Istorii corecte politic, primul volum care se identifică drept I poate fi comandat aici sau aici 🙂
