După trei etape, toate echipele din Liga 1 au făcut cel puțin un meci egal. Logic, nici una nu are punctaj maxim, dar nici zero puncte. O fi de bine, o fi de rău? Ce fel de campionat ne-am dori? Avem variante, modele. Să fim ca Italia, Germania sau Franța, acolo unde Juventus, Bayern sau PSG domină autoritar, an de an? Să adoptăm sistemul bipolar din Spania, cu Barça și Real mereu la titlu, cu Atletico-n coastă? Sau să fim ca-n Anglia, insula unde clasicul Big Four a devenit un fel de Big Six, iar retrogradabilele îi încurcă fără sfială pe granzi? Greu de ales! Cert e că nici un campionat de Top 5 n-are vreun sistem de play-off / play-out. Noi, în Liga 1, ne urmăm specificul șui: ne raportăm obsesiv la marile valori europene și, cu o imaginație demnă de o cauză mai bună, inventăm noi tot felul de formule care le sabotează. S-a văzut că-s destul de multe egaluri. Păi, frate, atunci să joace echipele pînă-n ultima etapă, toate! De la egal la egal.
Suporterii români – din țară sau din diaspora – sînt realmente obsedați de identitate. A devenit un discurs banal: să tot jelești și mai ales să înjuri, să repeți că fotbalul nostru nu se compară cu acela din, ghilimelele noastre, „Europa civilizată”. Normal. Cînd construiau „ei” stadioane (că universități aveau din Evul Mediu), noi abia cîștigaserăm meciul cu turcii în turneul de la Plevna. Deci, ca patrioți ai fotbalului, putem accepta un anumit tip de, să-i zicem, defazare.
Uneori le-o luăm înainte. Începem campionatul mai devreme, chiar dacă-l terminăm în același timp. Ieșim din Champions League tot devreme, cu mult înainte ca „ei” să abordeze faza grupelor. În schimb, la transferuri, recunoaștem, sîntem întîrziați rău. La „ei”, orice echipă serioasă face achizițiile importante înaintea debutului de sezon. La noi se prelungește – să vedem ce firimituri mai pică, la sfîrșit de mercato. Asta e. E fotbalul nostru și ne încăpățînăm să-l iubim. Așa cum o fi el, mai subțirel, îl încurajăm să pună mușchi.
Apropo de mușchi: Gnohéré ni se pare un băiat super-OK, un adevărat meseriaș. La viața lui, la Steaua/FCSB, a îndurat destule – postul de rezervă a unui fițos talentat ca Alibec, înjurăturile unor cretini rasiști de la Dinamo. Da’ nu s-a lăsat omu’… Și-a văzut de ale lui, urmînd imperturbabil un principiu, demn de oricare vîrf veritabil: treaba mea e să-i sperii tot timpul și, dacă primesc pasa, le dau și gol. Meseria pantofarului este să facă pantofi, iar a vîrfului de atac să înscrie. Gnohéré ni se pare jucătorul acestui debut de sezon. Ni-i să nu ne părăsească, la fel ca mulți alți meseriași, de la faianțari și parchetari pînă la instalatorii care n-au loc de omologii polonezi. Avem mare nevoie de asemenea profesioniști în Liga 1. Gigi, nu-l vinde! Căci Bizonu’ va fi abia acum adevăratul Zimbru. Trăiască libertatea, trăiască egalitatea în Liga 1!
