Anglia, o insulă de fotbalitate într-o mare agitată. Dacă la referendum s-a votat Brexit, ei bine, la firul ierbii se vede că englezoii nu vor să se despartă prea ușor de Europa. În Champions League, ca niciodată, toate echipele englezești merg mai departe, în optimi, cinci din cinci. Și nu oricum – patru din cinci au și cîștigat grupele. E un fenomen care merită să fie comentat, apreciat, ba chiar admirat.
Pînă mai ieri, acum vreo două decenii, nu prea era de natură să stîrnească pasiunea chibiților continentali, el, fotbalul din Insulă. Era demn de tot respectul, nu și de toată dragostea. Le admirai, desigur, dîrzenia, forța, spiritul de luptă. În același timp, le remarcai și o anumită precaritate tehnică, dublată de o anumită limitare tactică. Stilul ăla tipic britanic – bazat pe kick & run, centrări peste centrări, bubuială și angajament fizic pînă la sacrificiu – impresiona adeseori. Dar nu era capabil să atragă și iubirea chibiților care mai vor și mingicăreală, un spor de imaginație. Ei, uite că astăzi lucrurile s-au schimbat simțitor în bine.
Sînt banii, veți zice. Premier League stă cu curu’ pe un purcoi de marafeți, e o ligă nesimțit de bogată, dă salarii la fel de nesimțite. Cînd ai atîția bani și atîtea condiții, tu ce treabă mai ai, ca jucător? Doar să joci fotbal și să-ți torni în cap la pub, după meci! Ar fi prea simplu dacă ar fi doar atît, banii. De-ar fi așa, atunci și campionatele din, să zicem, Qatar, Arabia Saudită sau China s-ar ridica la nivelul Premier League.
Englezii au făcut o treabă deșteaptă. Cînd au realizat că băltesc în superba lor izolare, s-au apucat să importe mult know-how. Așa cum se poate remarca, toți cei cinci antrenori de Champions League nu-s englezi, sînt de pe Continent. Nu mai vorbim de puzderia de jucători aduși din toate zările… Astfel, se realizează o sinteză fericită. Pe trunchiul vînjos al fotbalului englez se grefează altoiul sofisticat, sosit de peste Mînecă. Pare un experiment reușit de hibridizare, de corcire. Asta înseamnă metropola, tăticule! Are forță de iradiere către exterior și, în același timp, capacitatea de a atrage resurse umane de peste tot. Anglia, demult, a dăruit fotbalul lumii întregi, iar acum îl aduce înapoi pe Insulă, într-o formă mult îmbogățită și rafinată. Mai contează nu doar să sari la cap, tipic britanic, ci și să investești cu cap.
Cînd se înfruntă două echipe englezești între ele, parcă simți de la distanță cum trepidează terenul. Acum, la vîrf, s-a trecut la next level: niște jucători cu glezna fină intră în combinații, mai bagă călcîie sau driblinguri pe batistă. Asta nu înseamnă că un estet precum Guardiola s-ar fi sfiit să-l învingă pe meschinul Mourinho din două faze fixe, duminică. Experimentul de sinteză anglo-continentală confirmă. Să vedem unde și cînd se va opri, dacă se va opri. Pînă-n finala Champions League? Hmm, e chiar un challenge… Oricum se arată clar: englezii, cu fotbalul pe care l-au inventat, nu vor Brexit. Vor să rămînă in.
Fotbalul lor e ca si mancarea lor, de rahat – fasole servita la micul dejun, carnati de soia cu ketchup si alte gretosenii de la maretul bobor britanic, cel corect politic.
Cel mai bine se vede la nationala maretului Albion= unspe victorii din unspe in preliminarii, zece din zece etc cu Liechtenstein, Andorra & Gibraltar. Iar cand ajung la mondiale si europene, cinci infrangeri din cinci si vaya con dios ‘napoi pe insula, la mancat de fish & chips.
Intr-adevar au noroc cu „altoiul”, cum ziceti, smanglit de pe continent.