Copiii Călărașiului știau să se furișeze prin lanurile Bărăganului, să vîneze dropii și popîndăi, să pună foc ciulinilor care se rostogoleau pe cîmp între recolte și să numere ciorile pe cer cînd seceta ardea pămîntul. Dar arta lor cea mare rămînea legată de Dunăre. În gîrlele și zătoanele pe care fluviul le umplea de pește, bandele de țînci se bălăceau din primăvară pînă în toamnă, pescuiau cu plasa, cu mîna, cu undița și cu năpatca, se scufundau după raci, adunau ciulini și înotau de-a curmezișul fluviului, pînă cînd cel mai mic își pierdea răsuflarea și întregul cîrd era nevoit să se întoarcă la mal.
Între copiii oțeliți pe apă s-a aflat, pe la 1890, un băietan iute ca o lișiță, născut parcă să plutească, înzestrat cu întreaga dragoste de baltă și de pește pe care o distingem la cufundaci. Băiatul a crescut în familia unui funcționar în port, s-a făcut mare și a plecat la școală la București, ducînd cu el, în valiză, pe lîngă rufe și cărți, sufletul de pasăre de apă.
Alexandru Stoicescu a absolvit Școala Superioară de Comerț și a obținut o diplomă de expert contabil, ceea ce pe atunci îi asigura accesul în lumea privilegiată a funcționarilor de stat. Face armata la termen redus și obține gradul de sublocotenent în rezervă de care patria își aduce aminte în 1913, cînd îl cheamă sub arme și îl trimite să se lupte cu țînțarii și cu holera în Bulgaria.
În 1916 e mobilizat din nou, cu toate că se putea sustrage războiului la adăpostul funcției sale în administrație. Locotenentul Stoicescu se prezintă la post, la Regimentul 36 Infanterie, și ia poziție pe redutele de la Turtucaia.
Cînd bulgarii au dat năvală, comandanții români au dezertat în masă, abandonîndu-și trupele la cheremul răzbunării slave, care avea socoteli grele de încheiat cu invadatorii din 1913.
Alexandru Stoicescu și-a organizat oamenii în dispozitiv de rezistență, dar bulgarii au copleșit întregul front. Retragerea spre Silistra a fost tăiată, așa că singura scăpare în fața bulgarilor furioși, hotărîți să nu ia prizonieri, a fost Dunărea. Ostașii români care au reușit să ajungă la mal și-au lepădat echipamentul și s-au avîntat în valuri, la cheremul trăgătorilor bulgari. După ce și-a văzut oamenii aruncîndu-se în fluviu pînă la ultimul, locotenentul Stoicescu s-a lăsat la ținuta de baie și a plonjat în străfunduri.
Tirul bulgarilor a fost feroce. Dunărea părea că fierbe sub ploaia de plumb și puțini au reușit să scape neatinși. Cei mai mulți au fost răniți și luați de curent, dar printre cei puțini scăpați s-a numărat Alexandru Stoicescu. Vechea lui știință de cormoran, deprinsă în copilărie, l-a ajutat să înoate pe sub apă, printre gloanțe și grenade, să se scufunde și să respire la momentul potrivit. A ajuns la mal neatins, singurul din compania lui, și a fost reîncadrat într-un regiment de infanterie alcătuit din rămășițele altor cinci. Asta s-a petrecut la 6 septembrie 1916.
La 11 noiembrie, locotenentul Alexandru Stoicescu murea ca un erou în dramaticele lupte de pe văile Argeșului și Pravățului. Conducea un atac la baionetă, împins de furia oamenilor săi, care nu puteau uita ce pățiseră la Turtucaia.
1.650 de vizualizări
