Magheru bate tot

În lista visătorilor cu obraji supți pe care ni-i livrează mitologia pașoptistă, la loc de cinste stă generalul Gheorghe Magheru. La fel ca Bălcescu, Magheru e înfățișat de gravurile vremii ca un tînăr deșirat și famelic, cocoșat de idealuri romantice, cu ochii halucinați de poezie și cu hainele atîrnînd pe el. Nimic mai fals.

Gheorghe Magheru a fost un bandit și jumătate, unul din eroii căutați de poteră ai Olteniei, un flăcău numai mușchi, obișnuit cu archebuza și pumnalul, care, spre norocul Revoluției de la 1848, a ajuns să-și pună dibăcia în folosul ei.

S-a născut în 1802 în Bîrzeiu de Gilort, un cătun locuit de ființe periculoase, dacă e să-i pomenim pe tatăl și pe fratele său, care erau printre cei mai greu de prins haiduci din Gorj. În 1806, aga Bechir și patru sute de bașbuzuci au socotit că pot incendia Bîrzeiu și umbla apoi liniștiți, cărînd de-a curmezișul șeii cele opt capre reținute pentru pastramă și viol. Dar au socotit prost. Sătenii din Bîrzeiu de Gilort s-au prăvălit asupra turcilor într-o vîlcea și, în afară de clanul Magheru și două capre, nimeni n-a mai ieșit viu din acea învălmășeală.

Gheorghe Magheru a ajuns haiduc în toată regula la 14 ani neîmpliniți cu sprijinul unei slujnicuțe, iar la 16 ani s-a remarcat într-o ciocnire a civilizației musulmane cu o coloană de lotri gorjeni. Puțini ocheau cu flinta și despicau cu iataganul așa cum reușea tînărul Magheru. Era înalt, iute, crud și văr cu Tudor Vladimirescu. În 1821, ceata lui de tîlhari s-a alăturat pandurilor. Domnul Tudor l-a lăsat să păzească Mănăstirea Tismana, dar Gheorghe s-a ocupat cu belirea boierilor și zapciilor. A îmbinat răzbunarea cu profitul, adică atunci cînd nu-i putea goli de bani, îi golea de mațe. Revoluția era ocazia cu care totul putea fi pus în cîrca patriei.

După moartea Vladimirescului, Magheru s-a dedicat haiduciei pe îndelete. A stors din defileele Jiului și Motrului cam tot ce se putea stoarce cu ajutorul unei bande adevărate.

Bogat și rămas fără provocări, s-a înrolat la oaste cîțiva ani mai tîrziu. Deprinderile lui cu armamanetul și vărsarea de sînge i-au netezit cariera. În 1828, în vîltoarea bătăliei de la Băilești, smulge turcilor două steaguri de luptă pentru care capătă, de la ruși, gradul de căpitan și ordinul “Sfînta Ana” în grad de cavaler.

Cînd dă Bălcescu peste el și-l tîrăște în societatea secretă “Frăția”, Magheru arată ca un maior respectabil, fără ca ceva să-i trădeze sufletul de tîlhar. Un om de societate, care doar uneori – atunci cînd se îmbată – le propune tinerilor progresiști să-și pună clondirul gol pe creștet, ca să-l poată el spulbera cu pistolul de la cincizeci de pași, legat la ochi.