Între cele două războaie mondiale, Radu Korne și-a dus vocația de cavalerist pe culmi nevisate. Știa totul despre cai, călărie, șarje, escadroane, trap și galop, putea călări în picioare, cu spatele, cu capul în jos, fără mîini, ba chiar fără cal, dacă o cereau împrejurările. Stăpînea la perfecție manevrele de cîmp, știa să-și rotească formația, să-și culce escadronul la pămînt ca să-l ferească de rafale, să traverseze cu el rîuri, munți, păduri și batalioane invizibile de infanterie inamică, pe care imaginația lui eroică le arunca, pe timp de pace, în întîmpinarea roșiorilor săi.
Cu timpul, pe măsură ce din armată dispăreau caii, Radu Korne a învățat să călărească pe motociclete, tanchete, camioane și afete de tun. Cavaleria se transforma în trupe purtate sau, așa cum începuse să li se spună, mecanizate.
Așa l-a găsit intrarea României în al doilea război mondial: pregătit și nerăbdător. Era colonel, comanda Regimentul 6 Roșiori Purtat din Brigada 5 Cavalerie și pîndea un prilej să tragă în plin. Pe 22 iunie 1941, cînd România a declarat război URSS, singurele trupe angajate în luptă au fost roșiorii colonelului Korne. Pînă să intre și celelalte unități, pe 3 iulie, Regimentul 6 a cucerit cazematele rușești de pe dealul Bobeica, despre care se spunea că, în afara vodcii, nu le poate cuceri nimeni. Felul glorios în care s-a exprimat colonelul Korne pe cîmpul de luptă i-a lăsat pe nemți cu gura căscată. Imediat au cerut înființarea Detașamentului Special „Colonel Radu Korne” și au pus în subordinea lui mai multe escadroane mecanizate și baterii de artilerie. Odată echipat astfel, detașamentul a oprit contraofensiva sovietică de la Akimovka, în care Stalin își pusese mari speranțe. Soldații ruși, încurajați cu samagon și îmboldiți în coaste cu țeava naganului de comisarii NKVD, au căzut secerați din ambele părți, așa încît, la finalul bătăliei, cînd nu mai rămăsese în picioare nici un mujic, mitraliorii Detașamentului „Korne” i-au putut ochi direct pe comisari.
Faima colonelului Radu Korne a crescut cu viteza glonțului. În stepa ucraineană, numele lui bîntuia regimentele bolșevice ca un crivăț negru, care îngheța avîntul Armatei Roșii. Mareșalul Antonescu l-a decorat cu al doilea Ordin „Mihai Viteazul”, iar nemții i-au atîrnat la gît Crucea de Fier.
Din septembrie 1941 și pînă în august 1944, colonelul Korne, ajuns între timp general, a participat la toate marile bătălii din Est, depășind în curaj, inteligență și rezultate aproape toate unitățile germane. Detașamentul „Korne”, întărit cu blindate, artilerie grea, motocicliști și trupe speciale antitanc, și-a răspîndit gloria pe întreg frontul rusesc, de la Don la Stalingrad, atît în ofensivă, cît și în retragere, stîrnind admirația generalilor nemți, ruși și chiar a cîtorva colegi români. Pe 23 august 1944 a ieșit ultimul din lupta împotriva URSS, așa cum, pe 22 iunie 1941, intrase primul.
Sigur că acest zel antirusesc n-a trecut neobservat, și cînd tancurile sovietice eliberatoare s-au năpustit peste satele românești, generalul Radu Korne a fost retras din serviciul activ. A fost arestat la denunțul unor generali români roși de invidie și de groază, dar a fost eliberat la ordinul generalului rus Vinogradov, care îi prețuia, ca adversar, opera militară.
Pînă la urmă, în 1948, a fost arestat și întemnițat la Jilava. Un an mai tîrziu a murit. I s-a găsit ceva la plămîni, dar nici pînă azi nu se știe dacă a fost cancer sau plumb. Ultima operațiune tactică a executat-o post-mortem, cînd Justiția comunistă a hotărît să-i confiște averea, iar el, cu proverbiala lui prevedere, n-a lăsat în urmă nici măcar un leu.
