Fuga unui geniu ca Dimitrie Cantemir în Rusia a lăsat în urmă așteptări mari. După letopisețe, literatură filozofică și tratate de muzică orientală, moldovenii nu se mai puteau întoarce la cultul dropiei. Violarea țărăncilor, incendierea satelor vecine, jefuirea gospodăriilor frățești sub influența băuturilor alcoolice, cititul în balega de bour și celelalte preocupări ale upper-class-ului nu mai puteau potoli setea de cultură stîrnită de Istoria ieroglifică. Moldova cerea un domn subțire, cu studii și operă, poliglot, umblat și care să știe să poarte, în locul puturoasei căciuli de jder, peruca pudrată a lui Ludovic Catorz. Așa s-a născut cariera politică a lui Nicolae Mavrocordat, fiul vestitului Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Acesta din urmă era intim cu vizirii și dădea sfaturi scumpe sultanilor – atît de scumpe, încît uneori îi costa capul. Mai bogat ca peștera lui Aladin, Exaporitul trăia în cea mai luxoasă reședință a Fanarului și nu îndrăznea să aprindă toate luminile de frică să nu lase în umbră palatul Topkapî. Nascut în Chios, el a studiat în tinerețe la Padova și la Bologna, a scris la maturitate opere de filozofie, teologie, retorică, istorie și gramatică, și uite-l acum, la bătrînețe, în anul 1709, mîncîndu-l în cur să-și pună fiul pe tron, în loc să-și vadă liniștit de falafel, de pilaful cu smochine, de gută, de adolescentele georgiene și de pajii anatolieni.
În 1709, sultanul a organizat o licitație cu strigare pentru domnia Moldovei. Antioh Cantemir a strigat "N-am decît 150 de pungi, futu-i pizda mă-sii de bir moderat!", iar Mavrocordat Exaporitul a plusat cu 400 de pungi, provenite toate din dobînda pe care magnații fanarioți o percepeau candidaților la tron. Așa a ajuns tînărul Nicolae Mavrocordat la prima sa domnie, cea mai ștearsă dintre cele patru, un fel de domnie de antrenament, pe care i-a cumpărat-o tat-su, așa cum cumperi unui copil o oră de dat în călușei.
Cu toate astea, nu puține au fost greutățile de care s-a izbit junele cărturar, căci – trebuie s-o spunem – la cei 39 de ani ai săi, Nicolae o rupea binișor pe șase limbi, scria poezie, picta, știa să numere galbeni pînă la un milion și – se povestește – citise chiar cîteva pagini din Gîlceava înțeleptului cu lumea. Țara era însă depopulată la periferii. Din cauza războaielor și a năvălirilor vecine, țărănimea prefera siguranța codrului, acolo unde ursul se mulțumea să-ți ia doar oaia sau viața, lăsînd violul nevestei în seama ta. Ca să redistribuie populația, Nicolae a încercat să întemeieze slobozii în zonele de graniță, un fel de paradisuri fiscale ale săracilor, dar n-a găsit amatori. Le-a înapoiat țăranilor birul, a refuzat să hrănească armata suedeză cantonată la Tighina, în sfîrșit, a pus în practică niște idei atît de erudite, încît, în 1710, turcii au înțeles că omul are o problemă de cultură și l-au înlocuit cu Dimitrie Cantemir.
