Bătrîna doamnă Lupu îi trimisese vorbă Vasilicăi că o așteaptă la ea acasă. Mesagerul nu știa nimic mai mult. Era un ovreiaș sfrijit, dar dacă era omul de încredere al doamnei Lupu, asta însemna că nu era fitecine. Venise cu trăsura vopsită într-un negru lucios a numeroasei familii a bătrînei doamne. Îl chema Carmel și era secretarul doamnei. Vasilica l-a întrebat dacă era vorba de o naștere, ceea ce nu reieșea din catastiful ei. Nu, era o invitație din partea doamnei, care o aștepta cu o anumită nerăbdare.
Doamna Lupu avea o casă cu etaj pe Calea Văcărești. De cînd rămăsese văduvă, se ocupase de afacerile răposatului. Iar familia ei prosperase. Doamna Lupu născuse doi băieți și patru fete, iar Vasilica le ajutase pe trei dintre ele să nască. Una dintre ele, Maura, tocmai ce rămăsese grea. Moașa mai avea cîteva cliente pe Calea Văcărești, dar mai fără bani, ovreice ai căror soți trăgeau mîța de coadă prin cartier. Cei doi fii ai doamnei Lupu erau la oaste. Unul ca medic, iar celălalt ca infanterist. Amîndoi erau acum în trupele aflate în retragere, în Moldova. Marcel, medicul, se lupta cu holera și cu păduchii care năpădiseră armata română în retragere. Tudorel, infanteristul, învăța ce să facă pe front, de la instructorii francezi, în ipoteza că se va întoarce acolo.
Vasilica s-a urcat în trăsura doamnei Lupu, cu geanta ei pîntecoasă, de mamoșă. Cînd trăsura a ajuns în mijlocul Bucureștiului, i-a văzut pe ofițerii nemți care se duceau la Cercul Militar și pe soldații care umblau prin oraș căutînd femei cu care să se culce.
În casa doamnei Lupu, femeile erau îmbrăcate în haine cernite, căci nu voiau să aibă de-a face cu nemții. Chiar dacă purtau nume românești, își vedeau și de credința lor ovreiască pentru a-i ajuta măcar astfel pe frații lor din armată. Cînd a intrat în casă, Vasilica a adulmecat un miros de lumînări aprinse și de parfum de tămîie. Fiicele doamnei Lupu au salutat-o, așezate la masa cea lungă de la parter.
Bătrîna doamnă o aștepta pe un scaun la ea în dormitor. Se subțiase trupeșa doamnă Lupu. Se subțiase rău. Iar durerile de care se plîngea au speriat-o pe Vasilica. A pus-o pe doamna Lupu să-și dea jos chiloții și să se întindă pe pat. Apoi i-a cerut să-și desfacă picioarele și i-a băgat treptat mîna înăuntru și a pipăit-o cu vîrfurile degetelor acolo unde n-o atinsese decît răposatul ei soț, dacă avusese o sculă lungă.
Vasilica a găsit acolo acel ceva de care-i era frică, fiindcă nu știa ce să-i facă. Îl descoperise și la femei tinere, și la doamne în floarea vîrstei, așa că, după ce a pipăit-o pe doamna Lupu, i-a spus că trage nădejde să nu fie ce a simțit. „Adică e de rău!”, a tras concluzia clienta ei. Vasilica i-a spus că ea poate se înșelase și să cheme și un doctor. Doamna Lupu i-a replicat scurt: avea doi fii pe front și patru fete. Trebuia să-și facă testamentul? Moașa i-a răspuns că, din cîte știa, n-ar fi stricat ca doamna Lupu să facă și asta.
Carmel, secretarul, a dus-o înapoi acasă cu trăsura. Pe drum a întrebat-o cîteva chestiuni despre boala, viața și testamentul doamnei Lupu, la care Vasilica i-a răspuns că doamna Lupu mai are de trăit, chiar dacă slăbise, și că avea alte griji decît să se gîndească la el. După ce tăcut un timp, secretarul i-a spus Vasilicăi că el era fiul nerecunoscut al răposatului domn Lupu. Fusese lăsat la ușa lui Lupu, într-un coș, ca Moise, și cu un mesaj pe românește din partea mamei sale. „E copilul tău!” Domnul Lupu spusese prin casă că n-avea nici o legătură cu pruncul de la ușa lor, dar insistase ca acest copil al nefericirii să fie crescut la el în casă, ca un dar de la Dumnezeu. Moașa s-a uitat lung la el, nu știa dacă să-l creadă sau nu. Și nici nu era treaba ei. Dar mai văzuse la viața ei copii sfrijiți născuți dintr-un tată arătos și o mamă necunoscută, lăsați la ușa taților, dintre care unii îi duceau cu mîna lor la orfelinate.
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
