Mie mi-a plăcut atît de mult cînd l-am văzut, acum vreo trei ani, că i-am făcut și o cronică. Pe care o reproduc aici, nu numai – dar și – pentru ceea ce spuneam în final: mergeți să-l vedeți, altfel sînteți niște fraieri. Hai, sigur găsiți voi un amic cu Digi, luați un six-pack și niște alune și bucurați-vă de un film de excepție.
I was there și n-am înțeles nimic
Prin 2004 l-am văzut pe Bob Dylan unde și cum trebuie: pe amfiteatrul din Berkeley (inima revoluției sociale din America anilor '60), într-un nor de marijuana care probabil se simțea de pe Marte. Aparent torpilat bine și high rău de tot, a cîntat și mega-hiturile din acei ani, într-un fel care m-a făcut să cred că omul și-a spus, într-un final, "eu le-am făcut, eu le omor!". A trebuit să apară I'm not there* ca să înțeleg ce făcea, de fapt, Dylan pe scenă: se reinventa, auto-distrugîndu-se, pentru ca la sfîrșit să rămînă din el doar muzica. Răspundea întrebărilor despre semnificații cu o întrebare mai grea și mai frumoasă: How does it feel? Și exact asta ne arată filmul lui Todd Haynes: nu e despre Robert Zimmerman, ci despre imaginea lui ca Dylan, văzută prin lentila măritoare și contorsionantă a publicului care l-a urît și iubit, neînțelegîndu-l niciodată. Ca un cub Rubik pe care începi să-l rezolvi, ajungînd, în final, să-l strici la loc, pentru că esența lui e calea, potențialul, filmul îl recreează pe Dylan omorîndu-l (pe bune, chiar la început).
Haynes folosește șase actori pentru șase vieți: un negru mic se dă drept Woody Guthrie, baladistul din '30, pe a cărui chitară scrie "Această mașină ucide fasciști". Christian Bale e Jack, vedetă folk a anilor '60, ulterior întorcîndu-și fața către religie, iar Heath Ledger îl joacă pe Robbie, un actor care-l joacă pe Jack, se joacă cu viața de familie și o face praf. Ben Whishaw, în rolul unui poet pe nume, haha, Arthur Rimbaud, oferă o cheie a filmului: "E ceva monstruos în a pune un om pe scenă, separat de toți ceilalți". De departe cel mai electrizant caracter este Jude al lui Cate Blanchett (reinventînd actoria), aka Dylan cînd trecea de la folk la rock. Chiar dacă numele nu-i apare niciodată, fanii lui Bob îl recunosc în fiecare personaj, dotat cu o cinematografie proprie, reinventînd filmul și pe caracterul său principal. Există cîteva înclinări de cap amuzante către documentarele Don't look back și No direction home, dar și către A hard day's night. Da, apar și Beatleșii și e foarte haios! Dar pentru mine a fost Richard Gere (pe post de Billy the Kid – banditul hermitizat prin ochii căruia se vede moartea epocilor) cel care m-a făcut să plec pe gînduri: "Cu cît trăiești mai mult într-un anume fel, cu atît mai puțin te simți liber".
I'm not therenu e aici. Încă. Dar cîndva ajunge și la noi în cinema-uri, dacă-l ratați sînteți niște fraieri cît China, iar eu nu mai vorbesc cu voi! Na! Pentru că este unul din acele filme rare, reușind să (în)cînte la fel de tulburător și de neînțeles ca muzica neobositului trubadur.
*I'm not there, stranio-biografic, SUA 2007. Cu șase oameni = Bob Dylan
