Din galeria cu analfabeți a lui Nicolae Ceaușescu nu putea lipsi Ilie Verdeț. N-a făcut niciodată parte din cercul de șeptic, nici măcar din cel de tabinet, dar dictatorul l-a ținut în preajmă, fiindcă avea acel spirit de corp al proștilor servili.
Ilie s-a născut în 1925 într-o colonie minieră din județul Bacău. După o lungă trudă ca săpător de cărbune, bătrînul Verdeț a căzut la pat, așa că familia l-a trimis la muncă pe bietul Ilie, care nu apucase să treacă cu învățătura decît de clasa a patra. Așa a și rămas pînă a ajuns prim-ministru al RSR, dar vremurile i-au sărit în ajutor, transformîndu-i ignoranța într-o virtute muncitorească de mare viitor.
La începutul carierei de muncitor cu cîrca, Ilie Verdeț avea toate șansele să rămînă un lucrător cinstit și să moară sărac, rupt de oboseală și de nevoi, căci a luat calea huilei și lignitului. Avea 12 ani cînd a fost angajat la mina Secu din zona Reșița ca băiat de mină, un fel de pasăre umană de sacrificiu cînd inginerii rămîneau fără canari. Apoi a fost avansat vagonetar, ajutor de miner, miner săpător, șef de brigadă și maistru de mină. În 1945, cînd comuniștii își încheiaseră socotelile cu regimul democratic de la București, Ilie a ieșit și el din mină și a început să-și sape un drum în PCR.
Mai întîi ca simplu membru zelos, apoi ca activist sindical și, în cele din urmă, ca secretar de partid pe mina unde fusese exploatat de către om, Ilie a înaintat cu ambiție și hotărîre spre bunăstarea burghezilor împotriva căreia luptase cu atîta sîrg. Înainte să-l pună în funcții mai mari, partidul l-a trimis la „Ștefan Gheorghiu“ să-și completeze studiile, ceea ce Ilie a și făcut în două luni. După care, în următoarele șase, a absolvit ASE-ul. De atunci se zice că a început să citească pe silabe și să scrie corect grupurile ghe-ghi și che-chi.
Ilie Verdeț a avut o calitate rară, dacă nu cumva unică în rîndul activului de partid: nu a fost agent KGB. Rușii l-au scăpat din vedere nu se știe cum și, mai tîrziu, cînd și-au amintit de el, plecaseră deja din țară. Dej l-a apreciat în secret pentru această calitate, chiar dacă era convins doar pe jumătate că Verdeț nu joacă teatru. Oricum, l-a promovat în funcții politice începînd cu 1952. L-a pus în Marea Adunare Națională, l-a făcut membru supleant, membru plin și apoi secretar general al Comitetului Central. Așa încît, cînd a venit Ceaușescu la putere, Verdeț era suficient de important ca să fie numit prim-vicepreședinte în Consiliul de Miniștri, în cabinetul lui Ion Gheorghe Maurer.
Ceaușescu nu avea la vremea aia slugi ca Bobu sau Postelnicu, așa că slugărnicia arătată de Verdeț, care prefigura doar apogeul unsuroaselor lingușeli, i-a părut acceptabilă. În 1979 l-a numit prim-ministru înaintea multora care-și așteptau rîndul. Oricît de puțină economie învățase Verdeț în alea două luni de facultate, s-a prins că mania lui Ceaușescu de a plăti datoria externă sufocă socialismul. Drept care a încercat să-l convingă s-o lase în plata Domnului și să-i dea înainte cu dezvoltarea. Numai că Tovarășul l-a zburat din fruntea Guvernului și l-a promovat pe linie de partid, lăsînd țara să se afunde în foame, frig și întuneric.
Această mică opoziție pe care Verdeț i-a făcut-o lui Ceaușescu face din el un monument de dîrzenie și curaj în comparație cu celelalte slugi, mai ales dacă se ține seama că au existat urmări, adică a fost mutat dintr-o vilă de douăzeci de camere într-una de numai zece.
Ilie Verdeț n-a făcut pușcărie după ’89, ba chiar a făcut un partid cu care a intrat în Parlament și a luat parte la guvernare. S-au găsit destui să-l voteze, pe el și pe alți monștri ieșiți din coșmarul comunist. A murit în 2001, fără să fie clar dacă trebuia condamnat sau trecut cu vederea.
Fain titlu! Citindu-l eram convins ca personajul principal este mai de actualitate…
Pacat ca s-a sfarsit prea repede fara sa apuce „Green Deal”-lul EU. I-ar fi putut fi un nume de referinta.