Războiul unei moașe

Despre Vasilica Manciu se spunea că o căutau femeile din trei mahalale și cucoanele din inima Bucureștiului. Vasilica era moașă. Venise din Ardeal de vreo zece ani. Avea diplomă de la Budapesta. În afară de ungurește vorbea și nemțește. Taică-su fusese popa de la ei din în sat. Erau greco-catolici: ortodocși care țineau de Papa de la Roma. El făcuse biserica de pe deal, împrejmuise și locul unui cimitir, dar nu-i putuse convinge pe consăteni să-și îngroape morții acolo. Obiceiul era ca morții să fie îngropați în curtea casei lor.

Cînd au plecat din sat, fiindcă-i prigoneau notarul și jandarmul pentru niște acte, toți cei din familia numeroasă a popii, care tocmai își dăduse duhul și fusese îngropat în curtea bisericii, au hotărît că vor merge la București. Făcuseră afaceri bănoase la Budapesta, care era și mai aproape. Aveau bani grei în căruțele lor trase de cai puternici, dar știau că acolo notarul și jandarmul le-ar fi putut da de urmă. La București, nu puteau decît să-i pupe-n turul nădragilor.

Vasilica, femeie știutoare de carte, ținea calendarul familiei, așa că, dacă o întrebai și noaptea cînd venise la București, îți răspundea că de12 ani și de atîtea zile. Nu-i plăcuse orașul. Călătoriseră cu patru căruțe mari, cu coviltir, și cînd au ajuns în Capitală, Vasilica a crezut mai întîi că nimeriseră tot într-un sat, cum erau celelalte de pe drum, cu case scunde și drumuri nepietruite.

În noaptea aceea, Vasilica tocmai visa că era la școala de moașe din Budapesta, cînd a fost trezită din somn. Făcea fata măcelarului Gugoașă, coană Vasilico! Moașa ținea tot timpul candela aprinsă și ceasul deșteptător lîngă candelă ca să știe și noaptea ce oră era. Avea hainele pregătite lîngă pat. Măcelarul venise în persoană s-o ia de acasă, dar o adusese și pe soră-sa a mică, să-i spună Vasilicăi treburile femeiești.

Gugoașă își avea casa cinci străzi mai încolo. De cînd cu războiul, de intraseră nemții în București și făceau rechiziții, Gugoașă vindea și carne de cal, ba se zicea că belea pisici, pe care le punea în galantar drept iepuri. Fata lui nu era măritată. Se logodise în secret cu un plutonier  de artilerie care ajunsese pe front și nu se mai știa nimic despre el. Că se logodise cu plutonierul n-ar fi fost nimic, dar îl lăsase să profite de ea, patriotic, înainte ca el, băiat din vecini, să plece la război.

Măcelarul o aștepta cu furgonul lui în care transporta carnea. Pe drum i-au lătrat cîinii fără stăpîn din mahala, întărîtați de mirosul de carne al căruței. Vasilica avea în buzunarul rochiei un ceas de care nu se despărțea cînd se ducea la o naștere. Caii nechezau din cînd în cînd, înspăimîntați de cîinii care se țineau după ei.

Fata măcelarului nu dădea semne că avea să aibă o naștere grea. Dar Vasilica știa că, pînă nu vede copilul și nu-i taie mățișorul care îl leagă de mă-sa și femeia nu pățește ceva după aceea, cît era ea de moașă pricepută, erau toți trei la voia Celui de Sus. Copilul a ieșit cu bine în lume, la șase dimineața. După ce i-a cusut buricul și l-a spălat, coana Vasilica l-a încredințat mă-sii să-i dea să sugă. Apoi a plecat pe jos spre casă. Chiar dacă era război, treburile ei mergeau înainte. Nu mai avea lumea bani, dar femeile făceau copii. Și așa cum îi spunea Mama Șari, șefa școlii de moașe de la Budepesta, n-o să duceți niciodată lipsă de nașteri.

De pe urma fetei măcelarului și a bastardului ei, Vasilica se alesese cu un ștergar, două săpunuri și o cămașă de noapte, bașca banii și damigeana de țuică pe care măcelarul i-o trimisese acasă cu un băiat de prăvălie, sperînd că plutonierul care-i sedusese fata se va întoarce acasă, s-o ia în căsătorie. Și dacă nu, nepotul lui va fi fiul unui ostaș căzut pe front, coană Vasilico!

Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT