Mihai Botez a fost un matematician precoce și ambițios, un om de știință aflat cu un pas înaintea timpului său, care a practicat disidența față de regimul Ceaușescu la nivel pe cît de periculos, pe atît de suspect. Faptele lui rămân remarcabile atît în știință, cît și în rezistența anticomunistă. Lupta lui cu dictatura a fost la vedere, curajoasă, neobosită. Pe de altă parte, Partidul și Securitatea, care obișnuiau să persecute disidenții, dacă nu chiar să-i lichideze, a manifestat față de el o timiditate aproape protectoare.
Mihai Botez s-a născut în 1940, iar în 1966, la numai 26 de ani, obținea doctoratul în matematici la Universitatea din București, cu marele matematician Octav Onicescu. Înainte ca viitorul să însemne ceva mai mult decît o lozincă, a început să-l cerceteze științific. A fondat și a condus Centrul de Cercetări Prospective și apoi Centrul Internațional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului și Dezvoltării. Viitorul românesc era, însă, în ghearele Partidului, așa că, în 1977, Mihai Botez a început să critice regimul comunist. Cu toate astea, Securitatea i-a permis să călătorească, iar el a călătorit și a studiat în Franța și SUA, fără să uite să transporte la Europa Liberă și Vocea Americii mesajele și scrisorile celor cîțiva disidenți români. El însuși a acordat interviuri curajoase în presa occidentală, a criticat socialismul românesc, iar începînd cu 1984 a început un joc la limita sinuciderii: înjura regimul și se întorcea, cu toate astea, în țară.
Mihai Botez a murit în 1995, iar cei care au început să-i dezgroape biografia s-au izbit de această întrebare: de ce nu-i făcea Securitatea, totuși, aproape nimic? Ba dimpotrivă, îl ajuta, parcă, să călătorească, iar într-un tîrziu, în 1988, să emigreze definitiv.
Există documente care arată că Mihai Botez a dat note informative către ofițerul care se ocupa de soarta lui, Mihai Ursache. Dar, cumva, aceste informări generale erau justificate, ele fiind, de fapt, niște rapoarte de activitate la întoarcerea din călătorie. Unii s-au găsit să spună că Securitatea se străduia să-i construiască un profil de disident credibil cu care să poată penetra mai ușor diaspora și mediile diplomatice occidentale. Alții susțin că Securitatea însăși îl revendica drept omul ei, iar asta n-ar fi avut nici o noimă, fiindcă nimeni nu-și deconspiră agenții. Aici putea fi o dovadă solidă că Botez era disident sincer.
Ceea ce fascinează la Mihai Botez este calibrul lui științific și intelectual recunoscut unanim, la nivel internațional. Fie disident, fie informator al Securității, el era o achiziție de valoare pentru cele două tabere. De aceea, perioada de după decembrie 1989, cînd regimul comunist a căzut și cînd libertatea ar fi trebuit să lămurească lucrurile, i-a încurcat deopotrivă pe admiratorii și pe criticii săi. Mihai Botez a acceptat să reprezinte, ca ambasador la ONU și apoi în SUA, regimul neocomunist de la București, condus de Ion Iliescu și reprezentat parlamentar de rușinosul patrulater roșu, format din PDSR, PRM, PUNR și PSM.
Azi, misterul persistă. Mihai Botez a jucat un rol de disident autentic, săvîrșind incontestabile acte de curaj, dar întrebarea rămîne: a fost ăsta singurul său personaj? Departamentul de Stat al SUA recomanda, într-un document adresat diplomaților săi, să ia în considerare ambele posibilități.
