Sînt filme care au un ton aparte. O ciudățenie abia percepută printre meandrele scenariului. Un licăr ticălos în lentila camerei de filmat. Un chicotit răutăcios în tăcerea care învăluie uneori cadrul. Un ceva bine ascuns, dar bănuibil, care nu-ți dă pace și nu-ți lasă garda să coboare, pentru a se înfrupta cu impunitate din troaca de popcorn.
Am întâlnit-o, fără mari discriminări, prin filme venind cam din toate țările civilizate ale continentului. Cel mai des la francezi, însă. Să fie din cauză că întîmplarea face să fi văzut mai multe producții din țara croissant-ului? Să fie groaza tribului baghetei că le-ar putea-o lua înainte italienii, și ei meșteri cînd vor neapărat să fie? Greu de spus și, între noi fie vorba, nici nu contează prea mult. Când mai mulți se ceartă pe supremație, spectatorul cîștigă.
Așa și aici. Inițial părea un film polițist obișnuit, ținut cu elegantă din a fi și banal. Aș spune chiar puțin SF, măcar din punctul de vedere al unui milițian român, pentru că protagoniștii nu suferă de dureri lombare cauzate de burdihan sau de aciditate excesivă dată de șaorma. Oamenii sînt ofticați că deși pot, și vor, și știu să facă chestii utile societății, politicul și conducerea insistă ardelenește „Da’ de ce atîta grabă? Făceți-vă și voi că munciți, prestați activități fără folos sau impact social, important e să dăm impresia!“.
Și iată că apare o oportunitate să dea o lovitură. Una zdravănă și aducătoare de glorie. Doar că are un preț. Și șefimea nu vrea să-l plătească pentru că de aia sînt șefi, să încurce lumea. Dar, desigur, dacă fraierii care vor să facă lucruri se pot descurca prin mijloace neortodoxe, nimeni nu va zice nimic…
Franța e, teoretic, țară catolică, practic semi-atee, dar promițător de musulmană, deci lipsa ortodoxiei nu e o problemă. Se rezolvă. Se adună resursele. Se pregătește acțiunea. Se călesc nervii și se păstrează calmul, pentru că trupa urmează să intre într-una din mahalalele marsilieze unde nelegiuirea domnește fără rușine, iar viața unui polițist, și așa legat de mîini de birocrații capabili să-și vadă doar fundul păstrat în scaun cu orice preț, nu face prea multe parale.
Am apreciat că, și în punctul său culminant, filmul nu pică în americanisme ieftine. Tensiunea, suspansul și senzația că dezastrul își va rînji colții dansează cu naturalețe, dînd impresia că toată nebunia e reală, și nu o țopăială regizată la milimetru.
Și, în culmea triumfului… urmează acea întorsătură pe care filmul o șoptea sinistru prin tonul său perfid. Nu voi spune ce. Destul să spun că e în firea lucrurilor ticăloase să se întîmple. Și că actorii își dau măsura talentului schimbînd complet registrul în care trebuie să evolueze. Povestea e pornită de la un scandal petrecut prin 2012 și care a fost ghilotinat fără milă, doar-doar publicul va avea impresia că s-a făcut dreptate. Cîtă dreptate s-a făcut de fapt, asta numai afacerea Dreyfuss știe.
În orice caz, BAC Nord / The Stronghold merită urmărit, măcar pentru că e altceva decît mizeriile siropoase, tîmpite, politically correct sau adăugați voi alte adjective de care lumea filmului v-a săturat pînă peste urechi. De data asta, Netflix a greșit bine.
BAC Nord / The Stronghold. R.: Cédric Jimenez Cu: Gilles Lellouche, Karim Leklou, François Civil.
