Sfîrșitul lui Vadim Tudor

În 1989, cînd Ceaușescu era încă viu și insensibil la odele sale, Corneliu Vadim Tudor trăia din expedientele unui poet lăudăros, băgăreț și sforar. Combina, adică, lirica voievodală cu traficul de influență, gazetăria naționalist-socialistă cu deplasările echipei naționale de fotbal în străinătate și bișnița cu proxenetismul. Îl servea pe Eugen Barbu cu prospături din provincie, căzute de la masa fotbaliștilor, și se înfrupta la rîndul lui din protecția literară și politică pe care i-o oferea Conu’ Jean.

Chiar dacă într-o vreme i s-a suspendat semnătura și a fost împiedicat să publice, nu stătea rău cu banii. Aducea televizoare și videocasetofoane din țările capitaliste, vindea blugi, țigări străine, whiskey și cafea. Securitatea era la curent cu tunurile lui, dar prefera să-i cumpere marfa, la rîndul ei, decît să-l raporteze la factorul politic. Asta fiindcă Vadim era instabil și turbulent. Dacă nu i se publicau discutabilele poeme sau i se bloca o deplasare cu fotbalul, amenința că-și depune carnetul de partid, iar securiștii se temeau de „evenimente“. Cu toate astea, organele nu l-au primit în Securitate, deși Vadim a bătut în ușa ei ani la rînd cu forța unui fierar. Vocația lui de denunțător a acumulat în toți anii ăia un munte de frustrare pe care avea să-l reverse, mai tîrziu, în democrație, la rubrica „Alcibiade“.

După 1989 a lansat Partidul România Mare, alături de Eugen Barbu, generali de Miliție, Securitate și Armată, retrași înainte de procesul Ceaușeștilor. Tema naționalistă, inexistentă în promisiunile FSN, a fost acaparată de un discurs isteric ce includea manualul de istorie de clasa a patra, curiozități din almanahul Scînteia și multe răspunsuri la întrebările „Știați că?“ din almanahul Anticipația. Vlad Țepeș pășea alături de Aurel Vlaicu și Ecaterina Teodoroiu, flancați de savanții Epocii de Aur, în murmurul aprobativ al urmașilor Gărzii de Fier.

Cel mai reușit produs al partidului a fost revista România Mare, unde întreg năduful adunat de poet în comunism a putut exploda. Vadim n-a păstrat din pamflet decît numele. În rest a livrat înjurături, turnătorie, scuipați, muci și pornografie. Exista, în tot acest amestec, o nuanță de comic absurd, iar elitele de atunci citeau rubrica „Alcibiade“ cu un amuzament vinovat. Vadim a făcut cu ou și cu oțet toată floarea intelighenției românești, s-a pișat săptămînal pe mormintele literare și politice ale cui a vrut el, a măturat pe jos cu dușmanii politici, dar mai ales cu prietenii, de care s-a despărțit săptămînal și i-a hăituit cu înverșunare la „Săptămîna pe scurt“.

Tot ce n-a putut să toarne la Securitate a pus harnic în România Mare. Tot veninul și toată voma acumulate într-o lungă carieră de informator abstinent. Și, cu timpul, acest spectacol otrăvitor a semănat spaima în clasa politică, ce a început să-l cultive și să-l respecte.

Vadim a intrat în Parlament în 1992 și n-a mai ieșit pînă în 2008. A fost vicepreședinte al Senatului și candidat la președinție în trei rînduri. În 2000, a fost nebunul sacrificat în turul doi al partidei prezidențiale, ca să iasă Iliescu președinte. În 2009 s-a ales europarlamentar și a fost coleg de partid și de Bruxelles cu Gigi Becali, alături de care a realizat o copioasă serie de numere de circ televizat, rămasă fără egal pînă în prezent. În 2013 a fost înlăturat de la conducerea PRM de către fostele slugi, dar un an mai tîrziu a cîștigat în instanță și a fost repus în funcție. Partidul era, însă, aproape mort. Vadim însuși a murit în 2015 în urma unui atac de cord, luînd cu el în mormînt verva, umorul și cinismul unui autentic nebun.