Stalinism și preacurvie la Patriarhie

Justinian Marina, zis și Patriarhul Roșu, a acționat în perioada apocalipsei comuniste, cînd aproape tot ce proorociseră Ioan și Isaia părea să se fi revărsat asupra omenirii. Din 1948, cînd a fost pus în capul Bisericii Ortodoxe Române, și pînă în 1977, cînd se zice că a fost izgonit de la poarta raiului, Marina a lucrat cu fervoarea profeților bolșevici în folosul sfintelor idealuri staliniste. Ca să vă faceți o idee, iată un crîmpei din evanghelia leninistă în care Preafericitul Justinian limpezește natura mîntuitoare a comunismului: „Christos este omul nou. Omul nou este omul sovietic. Prin urmare, Christos este sovietic!“.

Marina s-a născut în 1901, în județul Vîlcea, într-o familie cu tradiție popească. Părinții l-au îndemnat să se dedice aceleiași meserii îndestulătoare, plină de colaci, colivă și cozonaci, iar copilul, care pe atunci se chema Ioan, a intrat la seminar. În 1923 a isprăvit instrucția creștină în paralel cu școala normală și s-a făcut învățător de țară în același județ. Viața lui a decurs în deplină monotonie, chiar și după ce s-a însurat cu fata unui popă bogat. Ioan Marina avea aspirații trupești sălbatice, ca și cum un cîrd de diavoli își făcuseră sălaș într-însul, dar lumea strîmtă a satului, nevasta și sutana nu-i îngăduiau destrăbălarea la care visa. Așa că a făcut pe dracu-n patru și a urcat în ierarhie pînă la iconom stavrofor cu drept de a purta brîu roșu.

Și cum stătea el așa, încins cu brîul roșu, așteptînd ca Dumnezeu să i se arate, Dumnezeu i s-a arătat în 1944, sub înfățișarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care abia evadase din închisoarea de la Tîrgu Jiu și nu avea unde să se ascundă. Marina l-a găzduit în casa parohială din Rîmnicu Vîlcea și l-a ținut acolo cîteva zile, pînă au plecat zbirii Siguranței care-i luaseră urma. În scurtă vreme, atotputernicul Dej a început să făurească lumea după chipul și asemănarea lui Stalin, iar iconomul stavrofor Marina s-a prezentat în audiență. Dej nu uitase ajutorul dat și, în spiritul expeditiv al vremii, l-a înscăunat peste Biserica Ortodoxă. Sigur, înainte de asta au fost cîteva morți subite și retrageri înfricoșate ale unor mitropoliți și arhiepiscopi mai calificați, dar partidul și-a făcut cunoscută voința de a-l depune pe Iisus în mîinile noului patriarh Justinian Marina.

Au urmat ani fertili pentru ceea ce s-ar putea numi colectivizarea forțată a Bisericii Unite cu Roma. Justinian și-a asumat misiunea de a-i prigoni pe greco-catolici mai năpraznic decît i-a prigonit Saul din Tars pe creștini. Preoții care nu s-au lepădat de Papă au fost arestați, torturați și mulți dintre ei lichidați. Lăcașele de cult au fost confiscate și trecute în proprietatea ortodocșilor, de multe ori la pachet cu enoriașii. Bătaia, pușcăria și mitraliera făceau adevărate minuni în convertirea la ortodoxie, iar aici trebuie adăugată Biserica Catolică, supusă și ea, ceva mai moderat, acelorași tehnici de reconversie confesională.

În spatele sutanei aurite, însă, și al înfocatei slujiri a dumnezeului roșu, Justinian Marina s-a dovedit un om supus păcatului, chinuit de pofte și dedat desfrîului trupesc. Ducea o viață de lux în mănăstiri amenajate pentru desfătări erotice. Consuma vin și femei, caviar, vînat, ficat de gîscă, iar în marile posturi prefera carnea de porc și de fecioară. Gheorghiu-Dej îi făcuse cadou un Buick impunător în care patriarhul își plimba trufia pe șoselele circulate doar de bicicliști și tractoare. Cînd și cînd, Dej îl chema la cîte o băută cu Biroul Politic și cu cele mai arătoase folcloriste ale Tineretului Comunist. Se povestește că spre dimineață, cînd rămîneau amîndoi în izmene, epuizați de lucrările lumești, Dej i se spovedea, iar Preafericitul începea să tremure ca în fața unui poem recitat de Satana.

Ceaușescu, în schimb, trăia iubirea monogamă sub papucul unei singure femei și ura preacurvia mai abitir ca asceții din pustie, așa că parangheliile la nivel înalt au luat sfîrșit. Justinian Marina s-a văzut nevoit să-și consume depravarea de unul singur, în ascunzătorile mănăstirești de cinci stele, și să moară de ciroză în 1977, la poarta raiului, dar pe dinafară.

Noul tiran din Scornicești avea planuri mari cu Biserica, visa s-o demoleze la propriu, cu buldozerul, iar pentru asta căuta un patriarh tînăr și energic, așa cum urma să fie Teoctist Arăpașu.