Cînd Ion I.C. Brătianu a fost împușcat de două ori, în piept și umăr, soarta României a stat în mîinile a doi oameni. Unul a fost Gheorghe Stoianovici Jelea, atentatorul căruia i-a tremurat mîna, iar celălalt a fost doctorul Constantin I. Angelescu, care a extras rapid, cu mîna lui, gloanțele din prim-ministru.
Revolverul cu care a tras Jelea s-a dovedit o vechitură, iar praful de pușcă era umezit bine, așa că destinul României Mari a fost ajutat de slaba penetrare a gloanțelor și de ocolirea organelor vitale. Nu mai puțin a contat priceperea medicului liberal Angelescu, ivit ca prin minune la căpătîiul rănitului cu tot ce avea mai bun la vremea aia știința medicală: spirt, fașe, bisturiu și o sticlă de coniac franțuzesc pentru anestezie.
Brătianu n-a uitat nici una din cele patru mîini care l-au ajutat. Atentatorul Jelea a ajuns la ocnă în urma unui proces milostiv, încheiat cu zece ani de muncă silnică, iar doctorul, care la momentul împușcăturilor era deputat, a ajuns senator și ministru în aproape toate guvernele liberale.
Așa se face că, la cele două Consilii de Coroană – din 1914 și 1916 –, Constantin I. Angelescu l-a însoțit pe Brătianu ca ministru al cabinetului său.
Lăsînd chirurgia la o parte, Constantin Angelescu era una dintre cele mai valoroase achiziții ale Partidului Național Liberal. Născut în 1869 în familia unui negustor milionar din Craiova, Costică a studiat medicina la Paris și s-a întors în țară tobă de carte și de idei. A lucrat în mai toate spitalele din București, a ajuns repede profesor universitar și, după o căsătorie reușită cu fiica miliardarului Grigore Monteoru, a devenit proprietarul unor terenuri petrolifere, al unor întinse moșii, clădiri și terenuri intravilane, precum și al stațiunii Sărata Monteoru. Cu toată știința lui dobîndită în ani grei de studiu, nu era în stare să numere cu exactitate banii de care dispunea.
Constantin Angelescu a avut contribuții uriașe la modernizarea țării. Ca ministru în multele guverne liberale a organizat serviciul sanitar al armatei, a reorganizat învățămîntul și a coordonat multe lucrări publice, a deschis relațiile diplomatice ale româniei cu SUA și a reorganizat instituțiile de cultură. A fost membru al Academiei Române, membru fondator al Academiei de Științe și președintele Ateneului Român.
În cele două Consilii de Coroană a vorbit la unison cu Brătianu, fiind unul dintre puținii fruntași politici care au rezistat cu succes celor două prînzuri și au reușit să nu adoarmă nici în 1914, după gîsca umplută cu căpșuni, nici în 1916, după friptura de curcan.
Ion I.C. Brătianu s-a răcit într-o vreme față de el fiindcă ceruse, chiar la începerea războiului, în locul neutralității, intrarea de partea Antantei. Dar i-a trecut repede, iar Constantin Angelescu a avut ocazia să-l convingă de loialitatea lui totală în 1927, cînd i-a stat prim-ministrului la căpătîi în scurta agonie de dinaintea morții. Amigdalita lui Brătianu nu anunța nimic grav, așa că doctorul Angelescu a abordat-o cu aceleași instrumente moderne – spirtul, feșele și bisturiul. Cînd treaba s-a îngroșat, s-a ajuns la traheotomie și la extirparea unor ganglioni, dar poate că mîna care nu tremurase în 1909, la 40 de ani, și-a mai pierdut din precizie la 58. Abia acum Brătianu s-a răcit cu adevărat, dar nu numai față de el, ci față de întreaga lume.
Medicul a continuat și după moartea pacientului. Pînă în 1941 a deținut funcții politice importante în guvernele liberale și în Parlament. În 1948 a decedat la București, înainte ca regimul comunist să-i poată organiza un final de carieră la Canal.
Tot în timpul Marelui război începe povestea unui personaj din Moldova, care a plecat pe front, ca voluntar, alături de taica-su’.