Sălile de cinema sunt de mult închise, așa că o să depănăm amintiri cu clișee din vremurile de demult, când la un film mâncai popcorn pe care nu-l făceai la cuptorul din bucătărie.
1) Primul de pe listă nu e tocmai un clișeu, ci mai degrabă un ciorchine întreg de clișee. Un fel de metaclișeu. Cinema-ul american ne-a obișnuit cu acel blockbuster pseudorealist din anii ’80-’90 despre care avem impresia că oglindește cu fidelitate o lume doar pentru că nu știm noi cum e ea în realitate. Sunt filme agreabile, tăiate alert, care nu te plictisesc și care urmează cu sfințenie legea poveștilor în trei acte și-a personajelor care suferă o transformare, iar la final învață ceva.
Din cauza lor, a apărut acel public care vede toate filmele în același registru și care le judecă prin lentila pseudorealismului de Hollywood, cu chestii de genul:
„Un simplu muncitor n-are cum să-și permită o asemenea casă.“
„Ce prostie, nu așa arată o uniformă românească de Poliție!“
„Vai, aberație mai mare n-am mai văzut, șoarecii nu merg pe două picioare și nici nu locuiesc în găuri din perete așa de simetrice în fața cărora e un preș mic pe care scrie Welcome.“
2) Aici nu e vorba de un film, ci de un show de pe Netflix.
The Queen’s Gambit, una dintre cel mai discutate miniserii din ultimul an, vine cu un paradox: deși rușii pe care-i întâlnește eroina șahistă sunt oameni cumsecade și admirabili, deși Moscova e un oraș pitoresc cu clădiri din turtă dulce, tot au existat nemulțumiri pentru felul în care era portretizat inamicul americanilor din Războiul Rece. Rușilor tot nu le-a convenit imaginea lor din miniserie și au început să găsească tot felul de mici nepotriviri: clădiri care nu mai existau în anii ’60, uniforme care arătau altfel etc.
Și e de înțeles această nemulțumire. E incredibil că o miniserie disponibilă încă din prima zi pe tot globul pare să fie făcută doar pentru consumul intern al americanilor, cu aerul că alte culturi nu vor vedea niciodată câte lucruri inexacte ai spus despre ele. Sau, mai rău, dacă vor vedea, oricum nu contează.
O poveste nu trebuie să fie verosimilă în mod absolut. N-o să se supere nimeni dacă într-un film ca Jaws încurci două specii obscure de rechini, despre care știu doar o mână de biologi marini. Mă rog, poate că se vor oftica puțin acei biologi marini, dacă văd filmul. Ce e necesar însă e ca povestea să fie verosimilă pentru publicul ei și să nu-i servești chestii inexacte în mod flagrant. Nu poți să plasezi un film la Sibiu și să se vadă mare, în spatele personajelor, Casa Poporului. Nu poți să filmezi o poveste pariziană la Slobozia, zicând că ăla din Parcul Hermes e adevăratul Turn Eiffel.
3) Una dintre seriile mele preferate e trilogia Back to the Future, în care minionul și energicul Michael J. Fox se vântură dintr-o epocă în alta și face istorie fără să vrea. Ca să fac un joc de cuvinte, poveștile au un mesaj înălțător. Cel mic își depășește limitările și-l bate pe cel mare printr-un plus de istețime și curaj. Aceeași temă apare în multe filme americane, ceea ce ar putea să pară încurajator pentru persoanele scunde, dar dacă ai 1,90 m nu-ți mai rămâne nici o speranță: singurii oameni înalți pe care-i vezi câștigând sunt ăia din viața reală. Dacă te iei după filmele americane, odată ce-ai crescut peste limita de 1,65, practic te-ai ratat ca om, pentru că mereu o să se găsească unul mic și-al dracului care o să te-ntreacă cu piciorușele lui de gâză încălțată.
2.052 de vizualizări
