Spre deosebire de americani, care, cînd scapă mîndrele pe ecran, știu să facă filme de muieri, francezii insistă să fie inteligenți și să facă filme pentru oameni. Filmele yankee au devenit de-a dreptul sinistre pentru modul mecanic în care caută diversitatea cu osîrdia maladivă cu care tind, calitativ, și spre cel mai josnic numitor comun. Avem albi? Mai pune și o juma’ de cană de negru, trei lingurițe de asiatici, trei polonice de grase, măcar un degetar de gay, un vîrf de cuțit de hipster asexuat și, dacă măcar jumătate ar mai putea reprezenta altă categorie socială care miorlăie după recunoaștere în loc să-și trăiască viața, atunci rezultatul ar fi perfect.
Asta dacă vreo mimoză nu se declară jignită de vreun amănunt nesemnificativ și scos complet din context. Lope de Vega ar avea material pentru cincizeci de Capricii ale Fenisei dacă ar trăi în zilele noastre.
Din fericire, filmul de față e făcut de francezi. Și asta se vede în tonul care traduce Liberté, égalité, fraternité într-un șăgalnic „Ești personaj în filmul ăsta, deci ai dreptul să fii luat la mișto pe toate părțile, inclusiv pornind de la stereotipii”. Se prea poate ca presa din Hexagon să fi cîrîit că arăboaica certăreață, top-modela anorexică și evreica nevrozată sînt stereotipuri tocite de atîta folosire. Se prea poate. Dar într-o țară din care evreii au terminat de plecat prin anii ’80, iar arabii refuză să vină pentru că, sincer, arată mai rău decît țara din care au plecat ca refugiați de război, asemenea argumente sînt inutile.
În plus, vorbim de o comedie, genul care se hrănește cu stereotipuri, cu prejudecăți, cu exagerări și cu mult, mult ridicol pe care un scenarist inteligent și un regizor talentat le pot smulge din situațiile aparent cele mai benigne.
Pe scurt: trei mîndre, amintite în paragraful de mai sus, descoperă că sînt surori grație unui testament șugubăț care le face, pe toate trei, proprietarele unui superb apartament. Păi, să-l vîndă și să împartă suma imensă în trei, iar fiecare să-și urmeze visul. Mda, trei mîndre să se înțeleagă asupra a ceva… Scenariul are pusee excelente de ridicol, dar niciodată nesimțirea de a fi idiot. Toată lumea știe că trei femei nu se pot înțelege. Prin urmare, se mută toate trei în el, măcar să sufere și celelalte. Asta ca să nu mai vorbim de familia oficială a fustangiului care acum coclește îngerași sau provoacă spaimă drăcușorilor dacă se uită prea mieros la ei. Familie care vrea apartamentul înapoi.
Liniile generale de conflict fiind stabilite, filmul își vede elegant de cursul său, împletind hazul impertinent cu evadări neașteptate în zona adîncă a firii, acolo unde oamenii nu sînt nici arabi, nici evrei, nici francezi, ci doar pur și simplu oameni. Naturalețea trecerilor de la miștocăreală la scene unde umanitatea înflorește în replici de un bun-simț neașteptat este încîntătoare, la ani-lumină distanță de abordarea pedantă de predică plictisitoare a comediilor fără haz de peste Ocean.
Nu fără răutate, remarc că e și ăsta un avantaj al unei societăți nemutilate mental de obsesia political correctness-ului. Asta ca să nu mai spun cît de retardat e conceptul de comedie politically correct.
Francezii nu știu să fie plicticoși în umor. Filmul nu aruncă orbește cu glume obosite, în speranța că măcar un sfert vor prinde. Fără să fie elitist, el își alege momentele cu grijă și preferă calitatea spumoasă în locul cantității. Nu vă iluzionați că ar fi glume pentru snobi. Nici pe departe. Sau, dacă vreți, sînt la fel de departe de glumele groase la care apelează aceleași filme americane cînd epuizează ideile.
În final, Demi-sœurs este o comedie simpatică, ușurică și tupeistă, genul de film la care te duci cu inima ușoară și de la care pleci zîmbind, răcorit ca de o ploaie veselă de vară într-o după-amiază toridă.
Demi-sœurs. R.: Saphia Azzeddine și François-Régis Jeanne. Cu: Sabrina Ouazani, Alice David, Charlotte Gabris.
Simpatica recenzie! 🙂 Ma duc sa l vad.