De la cucoanele din centru, dar și de la nevestele ceferiștilor din mahala, Vasilica auzea tot soiul de chestiuni despre care nu se vorbea în București. Moașa le însemna laconic în catastiful ei, unde scria cum le mergea femeilor însărcinate. Avea prea multe cliente ca să se poată bizui numai pe memorie. În dreptul numelui fiecăreia, Vasilica scria ce observase ca moașă, dar mai adăuga, uneori, și ceea ce-i spuneau femeile care se lăsau cercetate de ea.
Chiar și unele dintre doamnele din centru, dichisite și parfumate, puțeau a pește stricat cînd își desfăceau picioarele în pat, sub nasul ei. Vasilica le instruia pe toate să se spele măcar o dată pe zi în părțile rușinoase și ori de cîte ori picau la pat cu vreun bărbat, așa cum învățase la școala de moașe.
Unele doamne erau bolnave. Vasilica nu le punea să ia mercur, cum le sfătuiau doctorii care anunțau în ziare că vindecă asemenea boli, cu discreție totală. Moașa le prescria să mănînce doar pîine mucegăită de cîteva zile, fiindcă băgase de seamă că vreo cîteva „femei pierdute” care ajunseseră să mănînce pîine mucegăită, fiindcă își pierduseră clienții, se vindecaseră de bolile meseriei lor. Numai că vindecarea nu le ajutase să se întoarcă pe ușa din față a îndeletnicirii lor.
Ce aflase Vasilica de la femeile pe care le vizita era că chiar dacă noi pierduserăm războiul, nici nemților nu le mai mergea prea bine, pe alte fronturi. Auzise asta de la o rubedenie a domnului Marghiloman, o domnișoară ce se dăruise într-o noapte unui politician patriot însurat, care păstra legătura cu ea de la Iași. Patriotul fusese cel care o îmbolnăvise, dar tot el îi promitea că dacă situațiunea se va regularisi, cum speră patrioții de la Iași, o va lua în căsătorie la întoarcere.
Nevestele ceferiștilor, în schimb, îi spuneau, în timp ce Vasilica le pipăia burțile și se uita în adîncurile lor, că situația era tot mai fără speranță. În Rusia începuse o nebuneală contagioasă, revoluția, de nu mai voiau să lupte soldații pe front și își împușcau în linia întîi ofițerii care voiau să-i oblige să lupte. Soldații noștri nu se luau după nebunia rușilor care dezertau în masă și se întorceau la pacea de la ei din țară. Se auzise că regele cel nou voia să le dea pămînt țăranilor de pe front și că nevasta lui, Maria, devenise soră de caritate pentru răniți. Altfel, cică la Iași, unde se retrăseseră Regele și Guvernul, apăruseră tifosul și holera, de începuseră localnicii să cîrîie împotriva noilor veniți care le aduseseră sărăcia și bolile pe cap.
Moașa era de partea regelui și mai ales a reginei, dar avea grijă să nu spună asta, ca să nu fie luată la cercetări de autoritățile nemțești care ar fi putut s-o întrebe cum de ajunsese ea, din supusă a imperiului austriac, moașă la București. Mai ales că aflase că un domn scriitor, Liviu Rebreanu, ardelean de-al ei, fugise din București, ca să nu fie acuzat de nemți de trădare, și că încercase să scape de legile imperiului care-l condamnase în lipsă pentru că ar fi pierdut la cărți banii regimentului austro-ungar unde era locotenent. Norocul domnului scriitor a fost că nemții nu se omorau cu vînarea supușilor Imperiului Austro-Ungar. Căci dacă imperiul era atît de puternic pe cît se pretindea, ce nevoie mai avea nevoie de ordinea prusacă de la București?
Din cîte aflase Vasilica, scriitorul Liviu Rebreanu avusese mare noroc că o întinsese din București la Iași. Pentru ea, asta nu era mare chestie. Cine voia să fugă la Iași ajungea acolo, fără să fie urmărit de autoritățile de ocupație. Așa că, dacă n-ar fi cunoscut-o pe doamna Fanny, nevasta acestui d. Rebreanu, care nu mai putea rămîne însărcinată, dar voia, n-ar fi ținut minte numele insului care fugise din București ca să nu pice pe mîna nemților.
Proiect susținut de Primăria Municipiului București prin AMPT
Vai de capul dumitale, dacă îți poți închipui așa ceva.
Mie imi place proiectul, dar asta e…Sunt batran si ocupat