Chiar dacă avea chelie și aducea de departe cu Nikita Hrușciov, Chivu Stoica a fost genul lingăului timid, pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a ținut pe lîngă el ca pe un animal de companie. Îl chema, de fapt, Stoica Chivu, cu prenumele și numele exact de-a-ndoaselea, dar partidul nu îngăduia cacofonii în rîndurile sale, așa că Stoica a devenit Chivu și invers.
S-a născut în 1908 în satul Smeeni din Buzău și a crescut alături de alți zece frați în gospodăria unui om sărac, dar dornic să-și răspîndească genele. Asemeni multor nume mari din galeria cu valori a comunismului, și-a bazat cunoașterea pe cele patru clase primare, cărora le-a adăugat și cei doi ani de repetenție dintr-a doua și a treia. A fugit de acasă într-o noapte cînd tatăl său îl căuta cu ciomagul, iar el rupea lunga logodnă cu unica oaie a familiei. Anii ’20 l-au găsit zilier la depoul de locomotive din Buzău și apoi ajutor de cazangiu la uzinele Lemaître din București. Aici a cunoscut lupta politică, mai întîi la Partidul Național Țărănesc, apoi, după ce scrisul și cititul i s-au părut condiții prea exigente, la comuniști.
În 1931 intră în partid și pînă în 1933 e arestat de cinci ori, fiindcă cele trei mese regulate de la penitenciar i se par un motiv suficient pentru a împrăștia manifeste. În 1933, însă, după ce participă la grevele ceferiștilor, i se deschid porțile adevăratei cariere, odată cu porțile pușcăriei din Tîrgu Jiu. Aici îl întîlnește pe Gheorghiu-Dej, care îl ia o vreme sub pulpana sa, după ce îl izgonește de acolo pe imberbul Nicolae Ceaușescu. Lui Dej îi plăceau, se zice, tovarășii fără păr pe corp, iar Chivu Stoica avea un început de chelie cît se poate de erotic, chiar dacă nu se ridica la nivelul picioarelor rase anume ale altor deținuți.
Chivu Stoica, Gheorghiu-Dej, Emil Bodnăraș și alte cîteva legende ale luptei de clasă au stat mai mult prin pușcărie pînă la venirea sovieticilor în 1945. Cînd NKVD-ul organizează o evadare pentru vîrfurile mișcării comuniste, ei sînt pur și simplu uitați în celule de importanți ce sînt. Cu toate astea, în cei aproape 12 ani cît au stat la răcoare, Chivu Stoica și Gheorghiu-Dej n-au dus-o rău. Au mituit gardienii, și-au organizat o viață confortabilă din care n-au lipsit nici mîncarea, nici odihna, nici țigările, nici băutura și cu atît mai puțin dragostea.
După eliberare, cînd Gheorghiu-Dej a ajuns în fruntea partidului, Chivu Stoica, prietenul și servitorul lui devotat, l-a urmat pretutindeni. A fost membru în Marea Adunare Națională, în Comitetul Central, a fost ministru și chiar prim-ministru șase ani la rînd. Incompetența candidă făcea din el un executant ideal, care nu punea niciodată întrebări și nu ridica probleme orice i s-ar fi ordonat să facă. Dej îl considera „un bou folositor“ și se folosea de el cu mare voluptate.
Chivu Stoica, la rîndul lui, nu se complica să înțeleagă prea mult din ceea ce i se întîmpla și trăia din plin viața confortabilă care i se oferea. Îi plăceau chefurile, băutura, lăutarii, femeile și făcuse rost, pe lîngă cele cinci-șase amante permanente, de un sifilis adevărat.
Cînd a murit Dej, l-a susținut pe Ceaușescu și, o vreme, a fost păstrat în aparatul de conducere. Dar Tovarășul nu putea să uite un episod de la Doftana, cînd Chivu îl văzuse într-o poziție neprincipială cu depravatul Șmil Marcovici, așa că în 1971 l-a tras pe bară. Drept care, în 1975, Chivu Stoica s-a împușcat în gură cu arma de vînătoare făcută cadou de Gheorghiu-Dej. Unii zic că din gelozie, alții că din nebunie. Cei mai mulți sînt de părere că a fost cel mai bun trofeu dobîndit cu acea armă.
